Comoditatea - cu fapta, cu vorba și cu gândul

Ne-am obișnuit să fim din ce în ce mai comozi. Avem o mașină, ustensilă sau aplicație care să facă totul pentru noi. În principiu nu e nimic grav în asta, atunci când e vorba de a rezolva rapid și eficient sarcini necesare, dar nu încărcate de vreun sens aparte, precum spălatul vaselor, instalatul unei țevi, sau altceva de genul. 

Problema apare însă în momentul în care această comoditate, uneori excesivă, se instalează și în modul în care comunicăm, ne exprimăm și gândim. Și din păcate, se pare că acest fenomen s-a instalat în toate aceste aspecte ale vieții nostre.  

Nu ne mai obosim să reținem data a naștere a persoanelor dragi, ne amintește reteua de socializare. Nu mai folosim energie în a merge și comunica direct cu o persoană, într-un cadru real, dinamizat de reacțiile spontane ale celuilalt,  învăluiți de încărcătura emoțională creata de discuția în sine și analizând limbajul non-verbal al interlocutorului. Trimitem pur și simplu un off-line, cu numărul potrivit de emoticoane și-am am scăpat de-o grijă! 

 

 

Cred că tot acestei comodități exagerate, i se datorează și tendința curentă de a gândi simplist, impartindu-i rapid pe cei din jur în categorii foarte generale și judecându-i în funcție de acestea. 

Suntem foarte ocupați (Dumnezeu știe cu ce, pentru că oricum nu facem concret mare lucru) și n-avem timp să ne facem o părere despre fiecare în parte, așa că aplicăm repede o ștampilă socio-profesională, pregătită dinainte: dacă e preot atunci sigur fură, dacă e doctor ia șpagă, dacă e profesor obligă elevii să vina la meditații, dacă e musulman atunci e terorist și tot așa. Efortul e similar cu cel de a da un clic, iar efectul e impresia că într-o clipă știm totul despre cel în cauza. 

Analizarea mai nuanțată a persoanelor si a situațiilor necesită timp, informații, implicare si efort intelectual, dar si rezultatul judecății noastre ar fi cu totul altul.

Pe măsura efortului ar fi și roadele: am ajunge la o înțelegere mai profundă și mai corectă a faptelor. Și mai ales la o înțelegere individuală, fundamentată pe argumente, nu am mai înghiți pe nemestecate toate stereotipiile congelate și încălzite la microunde, pe care ni le oferă media. 

Generalizările și categorisirile menționate mai devreme, funcționează aproape exclusiv în sens negativ. De ce!? Pentru că e mai simplu! A îndrăgi, a aprecia sau a iubi ceva sau pe cineva înseamnă obligatoriu a-l înțelege, a-i percepe sensurile și finețurile. Iar asta presupune implicare, deschidere și un pic de efort, ceea ce nu mai suntem dispuși să facem. E incomparabil mai facil să-i lipim fiecăruia o etichetă virtuală pe frunte și să-i ignorăm sau disprețuim pe toți; în egală măsură, ca să nu discriminăm pe nimeni!

În goana noastră am simplificat dramatic chiar și procedeele iubirii. În primul rând am pierdut sensul profund și aproape am renunțat la pleiada de gesturi frumoase, curtenitoare sau romantice, care ne făceau cândva viața atât de emotionanata. Cine mai are astăzi timp de cusut broderii sentimentale?! 

Dar mai ales nu mai considerăm necesar să facem vreun efort pentru ca relațiile noastre să meargă, fie ele de prietenie, profesionale sau de cuplu. Așteptăm cumva ca totul să decurgă bine de la sine, fără implicarea noastră, așa încât să fim fericiți. Fericirea trebuie să aibă cutie de viteze automată! 

Iar atunci când asta nu se întâmplă, așa cum nu mai mergem acum cu telefonul sau televizorul la reparat așa cum făceam înainte, ci îl aruncăm și cumpărăm altul, la fel facem și cu relațiile și partenerii. ‘’Nu ne potrivim’’---, ‘’Nu-i obligatoriu să fim prieteni/parteneri…’’

Deci ‘’Pa și să instalăm versiunea următoare!''

Ce am făcut pentru ca lucrurile să meargă, sau dacă am făcut ceva și mai ales cât de mult am fi avut de câștigat dacă ne-am fi străduit puțin, asta deja e altă discuție - una mult prea complicată…

La început de an

Aşa ca de început de an, discutam cu colegii, la masă, despre ce ne-am propus să realizăm în anul ce tocmai a început. Ca de obicei ne-am propus cu toţii, printre altele, să mâncăm mai puţin şi să ne antrenăm mai mult, dar nu asta mi s-a părut relevant, ci replica unei persoane. Mai în glumă mai în serios şi-a pus întrebarea retorica: ‘’Asta ne propunem în fiecare an şi niciodată nu reuşim, de ce oare ne mai propunem de fiecare dată?!’’.

Mi-a rămas această frază în minte şi am stăruit apoi asupra ei, incercând să gasesc un răspuns la această întrebare. Am ajuns la concluzia că pâna la urmă conteaza mai putin ce ne propunem şi dacă reusim sau nu să înfăptuim 100 % ceea ce ne-am propus. Important este faptul că o facem.  Pentru că aceasta demonstrează că ne dorim, că avem aspiraţii, că avem aşteptări de la noi inşine şi încrederea că putem realiza ceva ce este important pentru noi. Într-un cuvânt suntem vii.

Din varii motive, nu reuşim totdeuna să ducem la bun sfârşit planul initial sau nu avem succesul pe care l-am sperat, dar faptul că în continuare ne propunem un ţel, de multe ori acelaşi ca si în anii precedenţi, e o dovada a faptului că suntem stăruitori şi că nu ne lăsăm descurajaţi. Ştim în adâncul sufletului că până la urmă, cu încredere, rabdare şi perseverenta vom ajunge acolo unde ne dorim.

Aşa cum se spune, poate nu vom ajunge tocmai pana la Luna, dar tot vom fi călătorit printre stele. Şi primul pas, adesea şi cel mai greu de făcut, în această călătorie este să ne dorim s-o intreprindem. Renunţând să ne mai stabilim obiective obtinem certitudinea că nu vom realiza nimic. Pe cand, câtă vreme încă ne manifestam intenţia de a atinge un obiectiv atunci punem energie în planul visat şi suntem deci in miscare.

Aşa că vă doresc spor la stabilit rezoluţii de anul nou, la dat nastere unor noi vise în slujba cărora să vă puneti energia creatoare, speranţa şi motivaţia!

În loc de un an nou fericit, vă doresc un an nou in care să îndepliniţi tot ceea ce v-aţi propus pentru a vă face pe voi înşivă şi pe cei din jurul vostru mai fericiţi! 

Sursa foto: pcadvisor.co.uk

Cine e diaspora si de ce-i pasă

Am constatat cu tristeţe că exista un număr foarte mare de romani care trăiesc cu falsa impresie că cei care se afla dincolo de graniţele României sunt complet detaşaţi de ceea ce se întâmpla in ţară. Mai mult chiar, ii identifică pe aceştia cu nişte trădători de neam, care au fugit in lume si i-au lăsat pe ceilalţi singuri la greu si astfel nu-şi mai merita titulatura şi drepturile de cetăţeni români.

De partea cealaltă a graniţelor, lucrurile se văd si se trăiesc insă altfel, iar cei vizaţi nu se recunosc nicidecum în descrierea de mai sus.

Haideţi să facem deci cunoştinţa!

Ne prezentam noi primii! Noi, romanii care trăim în alte ţări suntem cei care ne facem vinovaţi de dorinţa de mai bine, de mai curat, de mai frumos si de curajul de a face un demers complicat şi riscant pentru a ne atinge visul. Ne-am dorit cu tot dinadinsul să vedem pe pielea noastră cum e să fii respectat şi apreciat pentru calităţile pe care le avem. Ne-a alungat de acasă curiozitatea si întrebarea ‘’de ce la alţii se poate, cum au făcut si mai ales de ce n-am putea face si noi la fel?’’. Am vrut să le oferim copiilor noştri o altă perspectivă decât aceea de a-şi sufoca întreaga copilărie intr-o şcoala ultra-solicitanta dar care la final ii duce direct pe calea şomajului sau a locurilor de muncă necalificate si prost plătite.

Da, recunoaştem că n-am acceptat ideea de a ne irosi tot timpul si toată energia doar pentru a supravieţui! Am vrut să fim utili nouă înşine si altora, să cunoaştem si să realizam mai mult.

Si cei mai mulţi dintre noi au reuşit asta. Dar cu un preţ si încă unul foarte mare. Astfel tot noi suntem aceia care ne trezim în fiecare dimineaţa si mergem la muncă cu gândul la oameni dragi aflaţi departe. Pe unii dintre ei poate nici nu vom apuca să-i mai vedem…

Am simţit in gura gustul amar al singurătăţii de multe ori, dar am mers înainte. Am făcut-o fie pentru că am crezut că darul intelectual pe care-l avem trebuie  înmulţit, nu  îngropat, fie pentru că nu am putut sta cu mâinile in sân atunci când copiii trebuiau trimişi la şcoala, sau le lipsea un acoperiş deasupra capului, când cineva apropiat avea nevoie de îngrijiri medicale (sau de şpăgi pentru a primi îngrijirile respective) aberant de scumpe pentru veniturile din România si fără de care n-ar mai fi in viata. Iar de multe ori daca n-am avut copiii sau bolnavii noştri am pus mană de la mană si i-am ajutat pe-ai altora, aflaţi in nişte colţuri de ţara de care ştie doar Dumnezeu pentru că autorităţile nu le ştiu, nefiind nimic de ‘’administrat’’ pe-acolo.

Câştigam mai bine veţi spune. Da, e adevărat! Dar sunt bani câştigaţi cu trudă, cu efortul neîncetat de a ne dovedi valoarea si de a câştiga încrederea celor din jur, luptându-ne fără oprire cu discriminarea, cu prejudecăţile si cu temerile celor din ţările in care am venit. Asta pentru că de noi nu-i pasă nimănui: infractorii au acaparat Europa, Ministerul de Externe are orice altă problema numai imaginea României in afară nu, politicienii ne jignesc, consulii si ambasadorii ne ameninţă cu spray lacrimogen când vrem să votam, iar cei de acasă fie ne dispreţuiesc fie ne invidiază.

Cu toate acestea nouă ne pasa de romani si de România! Si nu cred ca o puteam dovedi mai bine decât am făcut-o cu ocazia acestor alegeri prezidenţiale. Faptul că atâţia oameni au făcut un efort fizic si psihic atât de mare pentru tara lor este dovada clara că nu le e indiferent ce se întâmpla acolo. E cel mai bun argument care să ilustreze că deşi am plecat, ne dorim ca celor care sunt in continuare acolo, rude si prieteni, să le fie mai bine si poate si nouă dacă intr-o zi vom putea să ne întoarcem. 

Ceea ce s-a întâmplat acum este dovada extraordinara (si neaşteptata din punctul meu de vedere) ca romanii au învăţat intr-adevăr ceva de la gazdele lor: i-au văzut pe aceştia uniţi pentru tara lor oricare ar fi ea si oricare ar fi problemele ei si au făcut acelaşi lucru. La fel cum modul in care s-a inclinat balanţa voturilor arată că am înţeles că nu minciuna, mita, înşelătoria si tupeul suficient de mare cat să acopere ignoranţa fac o tara să meargă înainte.

Trăim cu speranţa că veţi înţelege că plecarea noastră nu e un act de laşitate sau de trădare ci unul de curaj. Viata noastră in străinătate nu e nici pe departe atât de simpla pe cat poate părea; nu aşterne nimeni petale de trandafiri pe unde păşim si nu ne aşteaptă nimeni nicăieri cu pâine si cu sare. Dar ne dam cu toţii silinţa, fiecare acolo unde e si cei mai mulţi sunt in continuare cu sufletul, sau cel puţin cu o părticica cat de mica din el, alături de ţara natală si-i doresc binele. Si mulţi s-ar întoarce, o vor si face poate, dar abia atunci când veţi fi pregătiţi sa-i primiţi, să ascultaţi ce au de spus si sa-i lăsaţi să aducă cu ei si să  pună in aplicare ceea ce au învăţat de acolo de unde au trăit.

Aşteptăm să înţelegeţi că am fost nevoiţi să plecam, am fost alungaţi.Trebuia să zburam din cuib dacă voiam să ne crească aripile!

Reţeta succesului

Partea II – Practica 

Cam acestea fiind spuse ….aş avea nevoie de vreo 10 ore în plus pe zi. Aaa, dar am uitat să includ în calcul o serie de activitaţi precum curăţenie generală periodică, văruit, întâmplări neprevăzute, vizite, programări la medic sau la un salon, cursuri şi alte aspecte care presupun uz de timp şi energie precum bautul a 2l de apa pe zi, cura de detoxifiere etc. Vezi câte am uitat ?! Doar au zis ăştia la TV sa iau gingo-biloba!!! Dar faptul ca ziua e prea scurtă şi viaţa insăsi uneori, nu poate fi o piedica in calea mea spre succes!
Gata cu văicăreala, fac un plan!

Îmi iau balerinii în picioare ca să fiu trendy(cine ar fi zis că aşa ceva va ajunge vreodată să fie la moda?!) şi mă duc pe jos la serviciu. S-ar putea să îmi ia mai mult de o jumătate de oră dar se punea problema că trebuie minim o jumătate de oră de mişcare pe zi deci e in regulă, abia am timp să mai beau şi nişte apă pe drum. Iau şi copilul cu mine ca să-l alăptez sprijinit pe tastatură. In acest fel salvez o grămadă de timp şi bifez şi multe alte cerinte: alăptatul iî public şi pană la o vârstă inaintată a copilului, imaginea mea de mamă/femeie emancipată şi dezinhibată şi în plus, în loc de 3-4 ore petrec 8 cu cel mic. 1-0 pentru mine ca mamă!

Îmi imaginez că initiativa mea îl va impresiona pe şef prin practicitate şi eficienta şi daca el e suficient de bătrân, bogat şi neatrăgător, (matur am vrut să spun, mă scuzaţi!) ar fi o idee să-l iau şi de soţ. Am văzut eu la TV şi prin reviste că aşa se naşte dragostea adevărată şi dezinteresată şi e foarte posibil sa-mi crească brusc şi …talentele, cele muzicale cel mai probabil. Am economisit deja foarte mult timp preţios aşa că îmi rămâne suficient ca să mă fac vedeta (sau ministru - în principiu orice vreau eu) şi să apar la TV ca să-mi exprim critici şi păreri în termeni gen ‘’succesuri’’, ‘’ce prosti sunt unele persoane’’ etc. şi să le ‘’bag telespectatorilor nişte idei cu forcepsul în cap’’.

Este de asemenea demonstrat faptul că şi căsătoria cu un fotbalist îi aduc brusc tinerei doamne o crestere semnificativa a frumuseţii şi a inteligentei. Fenomenul este evident, deşi încă nu a fost demonstrat ştiintiţic modul în care se produce, dar bănuiesc că se fac studii în acest sens.

Toate acestea mă fac să mă relaxez în privinta obligatiei mele de a mai pierde vreme cu lectura şi alte activităţi culturale, deci am mai salvat o ora-două. În timpul ăsta mai bine fac o salata din ‘’hartia verde’’ cumparată de la supermarket pe post de legumă proaspătă, si o stropesc cu zeamă de lămaie modificata genetic. Totul e să arate ca o ikebana şi să dea bine în poza.

Mai trebuie să rezolv problema microorganismelor din perne şi a prafului din casă dar trebuie să am incredere in medicina modernă salvatoare care sigur va inventa şi ne va vinde un vaccin şi împotriva lor, exista de altfel unul pentru orice.

Viaţa de noapte activa şi citatul scris pe oglindă rămân valabile! Mai comprimăm pe ici pe colo, dar la lucrurile serioase nu putem umbla, trebuie să le acordam în continuare timpul şi atentia cuvenite!

Hai că nici n-a fost chiar aşa de greu! Totul e să ştii ce vrei, să nu te lasi îngradită de principii şi moravuri demodate şi să nu pierzi timp preţios prin biblioteci. Doar de atât ai nevoie şi de un pic de noroc şi devii brusc model de urmat pentru o întreagă generatie!

Reţeta succesului

Partea I - Teoria

Ca orice femeie modernă care se respectă, mai citesc şi eu din când în când diverse articole de fashion, lifestyle, parenting, în fine o serie întreaga de domenii care aparent au o denumire doar în limba engleză. Punând cap la cap toate informaţiile şi sfaturile pe care le-am primit prin intermediul acestora am făcut un fel de portret robot al felului în care ar trebui să arate o zi obişnuită din viaţa mea, aşa încat să se considere că mă ridic la nivelul cerinţelor contemporane şi că sunt o persoană de succes.

Astfel dimineaţa cand mă trezesc încep prin a zâmbi larg mesajului motivator înscris pe oglinda din baie, fără de care viata mea ar fi de un pesimism patetic. Imediat, pe stomacul gol, beau o cană de apa (preferabil caldă) şi tot pe stomacul gol mananc un măr (nu ştiu dacă apa dinainte se pune sau nu, erau în articole diferite). Imi fac un machiaj natural, dar care sa îmi puna în evidenţa trăsăturile, mă imbrac cu ceva elegant, care sa fie în acelaşi timp comod, sexy, dar nu prea. Mă delectez alături de familie cu un mic dejun sănătos, pregătesc copilul de scoală/gradiniţă şi merg la serviciu.
Aici trebuie să fiu mereu plină de energie, motivată si profesionistă, izvor nesecat de idei şi de soluţii salvatoare, sugestii care să impresioneze şefii şi putere de muncă de neegalat timp de 8-10 ore pe zi.

Revenită acasă, pregătesc masa de prânz, obligatoriu gustoasă, hrănitoare, preparată după reţete moderne cu denumiri pe care abia le poate pronunţa şi logopedul, cu un aspect demn de un show culinar (trebuie să pun şi poza pe reţeaua de socializare şi nu mă pot prezenta cu orice tocăniţa) şi mai ales din ingrediente ecologice procurate cu migala, Dumnezeu ştie de unde.

Minim 3 ore pe zi trebuie să le petrec cu copilul, punand în practica activitaţi educative şi mai ales noua mea variantă de limbaj compusă din fraze exclusiv pozitive (folosirea cuvantului ‘’nu’’ fiind profund deazvuată de catre pediatri şi psihologi) si în general controlându-mi şi analizându-mi fiecare cuvant şi reactie, cea mai mica scăpare din partea mea fiind traumatizantă pentru viitorul adult. Evident că trebuie să însoţesc micuţul şi la diferite activitaţi sportive, culturale etc şi sa petrec aproximativ o ora cu el in pat pană adoarme (ca doar n-o să doarma singur î n patuţul lui pentru ca asta e traumatizant).

Pentru sănătatea mea fizica şi psihica sunt obligatorii zilnic cate o jumatate de oră de miscare şi o altă jumătate de oră de relaxare, timp pentru mine.

Nu pot neglija sub nici o formă curaţenia pentru ca au descoperit cercetătorii cat de nociv este praful din casă, nici nu bănuim ce boli grave putem face din cauza lui!

Se cere sa fiu mereu la curent cu ştirile, noutaţile din domeniul meu de activitate, tendinţele modei, situaţia politică internaţională, noile teorii despre creşterea copiilor pentru ca exemplu părinţilor noştri clar nu e unul de urmat (cică de aceea suntem noi traumatizaţi acum pt ca ne spuneau ei ‘’Nu!!!’’ cand voiam să bagam ceva in priză) şi sa imi iau puţin de lucru acasă cand e necesar. Evident că o carte bună e hrană pentru suflet (o doamnă bine ca mine trebuie să aiba şi ceva cultură generală) la fel şi un concert, expozitie etc.

Aşa cum florile sunt udate regulat, la fel şi relaţiile cer să fie întretinute, deci nu pot scoate din calcul nici un telefon dat unei prietene, o ieşire cu grupul in cel mai tare club al momentului.

Mai sunt de avut în vedere rudele, mama, bunica, oameni importanţi pentru noi dar cărora le oferim prea puţin timp şi atenţie, deci măcar din când in când calculăm şi un telefon mătuşii, o cafea baută cu mama, cumpărături pentru bunica şamd.

După ce m-am achitat de aceste sarcini şi încă alte cateva colaterale, nu-mi rămane decât să îmi pun o lenjeria provocatoare şi sa-mi folosesc restul de initiativă şi inventivitate in intimitate, viaţa sexulala indestulătoare şi ‘’condimentată’’ fiind indispensabilă evolutiei pozitive a relaţiei de cuplu şi dezvoltării psiho-sociale individuale (ştiţi voi articolele alea: ‘’X beneficii ale sexului.’’).

Mai am nevoie doar de 7-8 ore de somn profund şi odihnitor pentru ca mâine dimineaţa să mă trezesc din nou zambind în oglindă.

Și acum conlcuzia: în cifre, că vorba aia: trebuie să arăt ca o doamnă şi să gândesc ca un bărbat

8h muncă + 1h drum dus/întors + 1h machiat/îmbracat/mic dejun + 4h cu copilul + 2h pregătit prânz/mâncat + 1h socializare + 1h (mişcare si relaxare) + 2h curaţenie/igiena personală + 1h prietenie/familie + 1h cumpărături + 1h intimitate + 1h diverse + 2h ştiri/lectură/cultură +8h somn = 34 h

Deci toate acestea nu-mi vor ocupa decât 34 de ore pe zi, restul lucrurilor se pot face în timpul liber!

Va urma...


Sursa fotografiei

Mama perfectă

Pentru a începe direct cu concluzia voi spune că mama perfectă nu există, aşa cum prea bine ştim că tot ceea ce facem este supus imperfecţiunii, dar este de la sine înţeles că ne dam toată silinţa, mai ales in acest domeniu al maternitatii şi că facem totul cu dragoste şi cu bune-intenţii. Fiecare dintre noi îşi doreste să fie o mama aproape perfectă, dar nu e nici pe departe atât de simplu când, citind pe această tema, ai impresia că pentru a creşte un copil trebuie neaparat să îţi dai demisia de la serviciu şi să inveţi pe de rost o intreagă bibliotecă de psihologie aplicată.

Ce este cel mai usor pe lume? Să cădem în extreme! Astfel dacă nu cu mult timp în urmă, înaintaşele nostre şi-ar fi dat şi viaţa pentru dreptul la un loc de munca, o viaţă petrecută şi în afara grijilor casnice, astăzi este intens promovată imaginea mamei casnice, femeia care odata ce devine mamă renunţă complet la viaţa, la pasiunile si la realizarile ei personale pentru a fi exclusiv mamă. Maternitatea devine un fel de mânăstire în care daca ai intrat, te lepezi de viata ‘’din lume’’. Pe scurt daca ai manichiura facută sau vorbesti despre locul tau de muncă, nu exclusiv despre scutece si biberoane atunci e clar că nu eşti o mamă bună.

Deşi nu ne face plăcere sa o recunoaştem, puii îşi vor lua zborul din cuib şi asta se va intâmpla mereu mai devreme decât ne-am aşteptat. Și atunci, gândind in perspectivă, peste 15-20 de ani (am facut un calcul şi nici măcar nu voi fi inspăimântator de bătrână atunci) când copilul pleaca, eu rămân cu un tricou marimea XL mirosind a mâncare, o casă dezinfectată în fiecare colt, un caiet întreg plin de retete, o căsnicie blazată demult şi nici un scop sau plan de viitor?! Mmm….sună bine, dar nu, mulţumesc!

În primul rând această renunţare completă nu e un lucru simplu, ci pentru cele mai multe un sacrificiu care în timp dă nastere la frustrări şi la momente regretabile în care apar reproşuri şi afirmatii gen: ‘’ m-am sacrificat atat pentru tine si tu acum…’’. Parinţii care trăiesc doar prin intermediul copiilor pun adesea asupra acestora o presiune foarte mare de a realiza tot ceea ce imagineaza ei, iar eventualele insuccese sau diferenţe de opinii şi alegeri dau naştere unei stări de frustrare generală si de neîncredere în capacitatile proprii din partea copilului. Iar asta nu o spun eu, ci psihologii si mărturiile adulţilor care au crescut în acest gen de familie.

În acelaşi timp, uităm adesea că pe langa afecţiune, hrană, educaţie etc noi le oferim (indiferent dacă realizăm sau nu) copiilor noştri un exemplu, primul şi cel mai important, în funcţie de care ei îşi stabilesc o serie de valori şi de aspiraţii. Dedicându-ma exclusiv si excesiv maternitaţii si neglijându-ma complet pe mine ca femeie, ca om, ca sotie şi alte multe roluri pe care le am, mă depersonalizez şi mă transform treptat, inclusiv in ochii copilului, într-o sclavă care are ca singur rol satisfacerea imediată a nevoilor lui, mai mult sau mai putin reale şi urgente. Sincer vă spun că nu mi-aş dori ca fiica mea, vazându-mă pe mine, să aibă ca principal ideal in viaţă găsirea celui mai eficient detergent şi cresterea propriilor copii după litera unei cărti, fără a trece nimic prin filtrul propriu. Și nici varianta opusă, în care ea mă considera complet nedemnă de luat exemplu şi incapabilă să înteleg şi să discut cu ea aspiraţiile ei personale şi profesionale, nu mă încantă cu nimic mai mult.

Cu alte cuvinte, îmi doresc şi mă simt datoare să fiu pentru copilul meu, pentru mine şi pentru cei din jurul meu, mai mult decat femeia aceea care alăpteaza veşnic, reuşeşte cea mai complicată prăjitură şi spală cele mai albe şosete.

Consider că pentru a deveni adulţi integri şi de succes, copii nu au nevoie de sclavi, ci de modele, de oameni care sa le insufle valori, aspiraţii inalte şi care sa le deschidă drumuri, sa-i motiveze şi să reprezinte dovada vie şi palpabilă a faptului că dacă se vrea se poate reuşi, indiferent cat de greu ar fi.

Ajunsă la varsta maturitaţii, realizez că cea mai mare parte a ceea ce sunt astăzi o datorez modelelor feminine din familia mea: mama si bunica si nu-mi doresc nici o secundă ca ele să fi stat acasă sau să fi renuntat la ceva ce le defineste pentru mine. Nu cred că am fost crescută după vreo carte modernă de parenting scrisă de un psiholog american şi nu-mi amintesc şi nici nu-mi pasă dacă am mâncat vreodată cartofi prajiti de doua ori in cursul aceleeaşi săptămâni. Știu însă că mi-au fost insuflate independenţa, curajul de a lua hotarâri în nume propriu, de a lupta şi de a realiza ceea ce-mi doresc, am văzut cât de importante sunt eleganta şi feminitatea, am invăţat ce inseamna seriozitatea şi responsabilitatea. Și asta nu pentru că mi le-ar fi spus ele in termeni sofisticaţi, ci pentru că le-am vazut efectiv trăind zi de zi, asumându-şi cu curaj diferite roluri şi trecând cu graţie de la unul la altul.

Departe de mine ideea de a promova imaginea unui parinte egoist! Dragostea necondiţionată faţă de copii şi faptul că ei sunt totdeuna prioritari rămân nestrămutate. Pledez însă pentru faptul că, deşi devenim mame şi asta ne ocupă mult timp şi energie, noi rămânem in continuare femei, soţii şi nu numai şi avem nu numai dreptul dar şi obligaţia de a nu neglija aceste aspecte. E greu să jonglezi in acelaşi timp cu biberonul, cu oja, cu tastatura şi cu multe altele, dar cu puţin efort şi un pic de ajutor uneori, reuşim să păstrăm un echilibru şi să avem realizări şi implicit mulţumiri pe mai multe planuri, ceea ce se dovedeşte benefic atât pentru noi personal cat şi pentru cei de lânga noi, inclusiv pentru dezvoltarea copiilor.

Evident că fiecare persoană e liberă să aleagă in functie de ceea ce i se potriveşte, ce o multumeşte, şi de ceea ce îi permite contextul, pentru ca nu totodeuna putem alege, dar cred că inainte de a face o alegere e bine să vezi ambele feţe ale medaliei, să analizezi toate argumentele, să gândesti pe termen lung şi apoi să alegi ceea ce consideri şi ce simţi tu că este cu adevarat mai bine, facând doar compromisurile pe care le consideri necesare şi cu care poţi trăi, nu cele promovate de o modă trecătoare şi de persoane care te judeca nefondat.

Sursa foto: FotoPassion

Prima aniversare

 

Dragii mei cititori, felicitări!

Astăzi împlinim un an de când construim împreună acest blog, eu pe o parte, voi pe cealaltă, dând viaţa acestui colţ de relaxare, dar şi de meditaţie- idei, gâduri, experienţe si informaţii asternute aici pentru a le împărtasi unii cu alţii şi a le dezbate impreuna, încercâd astfel să învătăm şi să înteţegem mai mult, ca să judecăm mai putin.

Scriu de fiecare dată cu drag şi cu gândul la voi, iar momentele în care imi spuneţi că ceea ce aţi citit vi s-a părut interesant, sau că v-ati regăsit în mesajul rândurilor mele, constituie combustibilul necesar pentru a găsi mereu energie si inspiraţie pentru noi articole.

Vă mulţumesc că sunteţi alături de mine în această călătorie şi vă aştept in continuare cu sugestii şi comentarii!

La mulţi ani !