Monday 11 April 2016

Tăcerile vii

E seara de Ajun. Un înger privește din cer marea colorată de beculețe de Crăciun ce scaldă pământul și furnicarul de oameni, unii mai voioși alții mai încercați de nevoi, dar toți cuprinși de o stare aparte, de un freamăt de sărbătoare. Fiece inimă pământeană bate într-un alt ritm decât cel de fiecare zi, până și războiul a cunoscut o sfântă noapte de armistițiu. E liniște. Doar pentru o noapte, de mâine bombele vor săgeta din nou văzduhul și vor răci cu otrava lor oțelită căldura sufletelor culcușite în trupuri, nervii se vor încorda din nou, țipete vor răni gâtlejuri și biciuri vor despica nemiloase aerul. Dar cel puțin pentru o noapte e liniște, ochii privesc blând spre copii și spre bătrâni, mâinile mângâie și oferă daruri.

- Doamne, îi spune îngerul înduioșat de efemera priveliște de pe pământ, iata această noapte cu adevărat e sfântă și oamenii încă mai pun preț pe ea. Tu ai puterea să faci mari minuni și uite că ei acum ar fi pregătiți să le primească. Îndură-te Doamne și revarsă din bunătatea Ta asupra lor și fă cu adevărat această noapte magică. 

- Oamenii cer mereu minuni și deși ele se întâmplă zi de zi în viața lor, trec nepăsători și orbi și nu le văd și continuă să ceară noi și noi miracole.  

- Știu Doamne că înțelegerea lor e limitată și credința lor puțină dar nu pierde nicicand cu totul. Cer iar și iar minuni pentru că deși ei nu le văd, nu-și pierd totuși speranța că într-o zi vor vedea cu ochii lor ceva ce ei numesc o minune. Nu tot credința e și asta? Hai să facem ceva cu adevărat deoebit pentru ei în noaptea asta și să le dăm ceva ce-ar fi cu totul minunat pentru ei.
- Și ce-ai vrea tu să le dăm?

- Nu știu, ce e cel mai important pentru ei? Sănătate! Să le vinecam bolnavii?

- Am mai făcut așta pentru ei și înainte și o fac și acum, dar se ridică de pe patul de spital și pleacă mai departe fara sa le pese. 

- Știu Doamne ce-ar fi cel mai potrivit: cuvintele! Tu ești cuvântul și de la cuvânt se nasc toate. Ei prin vorbe exprimă ce iubesc și ce îi doare, managaie sau omoară cu o singură vorbă. Nu e nimic mai important pentru ei decât sunt cuvintele.

- Ești înțelept ingere! Astă-noapte cuvintele lor vor prinde viață! Se vor naște oameni din cuvintele altor oameni și misiune creatoare vor avea aceștia. Ceea ce vor rosti cu cuvânt venit din inimă, în această noapte, aceea să se nască și să crească pe pământ! Du-te dară pe pământ ingere și rostește rugăciunea aceasta deasupra capetelor lor, spune Dumnezeu dându-i îngerului un papirus. Dar ai mare grijă să nu fii tulburat în drumul tău de demoni căci aceștia veghează mai cu sârg ca oricând în nopțile sfinte ca această și mare e râvna lor în a strica lucrul bun pe care încearcă cineva să-l facă.

- Voi fi cu băgare de seamă, Doamne, spuse îngerul și-și luă zborul spre pământ.

La început îi fu drumul lin dar coborând mai mult îl cuprinse frigul și furtuna. Fulgi de nea cădeau în perdele groase și acoperiseră văile și dealurile cu o plapumă groasă și strălucitoare. Întinderea stâncoasă era aproape lipsită de vegețatie și acum își ascundea rușinoasa nuditatea sub neaua ce unea cerul cu pământul într-un deșert dezolant de zăpada și nori. O mănușa albă culesese punctele cardinale de la locul lor și ștersese cu atingerea ei linia orizontului. Infinitul căpătase forma unei mări lăptoase, albe și confuze ce acaparase întreg universul și singura mișcare ce se percepea era unduirea valurilor de nea sub puterea vântului care le juca fără voia lor într-un ritm hipnotic precum un fluier fermecat ce face șerpii să danseze.

Aripile îngerului bat din ce în ce mai încet îngreunate de gheara nemiloasă a gerului. Totul e una și-n sus și-n jos oriunde ai privi cât vezi cu ochii și nici țipenie de om. Încotro s-o ia acum? Dacă ar întâlni măcar o suflare omenească s-o întrebe care-i drumul…

Gheața își strânge corsetul în jurul lui și se simte copleșit, aproape să se prăbușească. Cu ultimile puteri zărește parcă pe cineva îndreptându-se spre el. Un punct negru undeva în depărtare care se face din ce în ce mai mare. Un bărbat între două vârste într-un cojoc negru mare și gros îl apucă ferm de braț:

- Încotro drumețule pe vremea asta?

- Mare noroc că te-am întâlnit, încerc să ajung la o așezare omenească dar ninsoarea asta a încurcat cărările și a astupat privirea.

- Da, mare noroc! E un han nu dearte de aici, te voi duce acolo să te încălzești și-ți vei continua drumul de acolo după aceea. Mă gândesc că ai un dum lung și-o misiune importantă de te-ai pornint la drum pe vremea asta.

- Da , așa e și nu pot întârzia nicidecum, dar măcar o clipă să mă încălzesc.

Dus mai mult pe sus, drumețul nostru a ajuns la hanul apărut parcă de niciunde și s-a așezat să se dezmorțească.

-Ia și bea cupa aceasta și te încălzește! Ce-i aceasta? Întrebă cel cu cojocul și-i smulse drumețului de la piept hârtia cu rugăciunea.

-Dă-mi-o înapoi, nimeni n-are voie să pună mână pe ea, e a stăpânului meu și mare pacoste ar fi s-o pierd.

-Ia-o dară înapoi, n-am știut că-i așa de importantă. Îi înmână înapoi drumețului misiva, dar parcă hârtia era mai subțire și mai închisă la culoare și scrisul mai mărunt și altfel înclinat. --- -Poate ar fi bine să te duci acum să nu întârzii în drumul tău.

-Așa e, aprobă călătorul și se ridică mulțumind pentru primire și băutură. Ieși și închise ușa, iar în urma lui hanul și cel cu cojocul dispărură într-un val negru de fum ce se risipi într-o dâră ca de păcură arsă.

Neștiind nimic din toate câte se petrecuseră de fapt, îngerul desfășură hârtia și ciți cele scrise acolo deasupra pămâtenilor. Nu fusese atât de cu băgare de seamă pe cât promisese. Diavolul îl înșelase și-i înlocuise papirusul ca să-i strice planul. Avea să afle abia mult mai tarziu că în locul cuvintelor, se vor naște tăcerile oamenilor. În loc de șoapte de iubire, aveau să prindă viață acele clipe înmărmurite când vorbele au rămas înlănțuite în închisoarea pieptului, nemaiajungând pe buze, acele tăceri puternice și dureroase care au ferecat în liniștea lor câte o mie de cuvinte fiecare.

                                                                         *
Undeva în depărtare, la mii de km distanță, într-un oraș împodobit de sărbătoare, într-un apartament dintr-o mansardă londoneză, John și Angela se ceartă. Se aud același și aceleași reproșuri care au mai răsunat de atâtea ori în micul lor cuib de studenți îndrăgostiți. De data asta sună mai puternic și mai tăios ca oricând. Amândoi își varsa în același timp cu patos vijelia din sufletul tânăr și idealist și niciunul nu-l mai ascultă pe celalalat. În lumina timidă ce intră pe geamul îngust lucesc din când în când lacrimile ce se scurg pe obrazul ei. Părul bond îi curge dezordonat pe umeri în valuri lucioase ca ale mării și o șuvița ondulata și matasoara încearcă să-i mângâie obrazul și să.i șteargă lacrimile dar ea o alungă de fiecare dată furioasă cu mâna. E atât de tânără. Nici măcar furia și plânsul n-au reușit să descrie o cuta pe fața ei. Îndeasă la nimereală lucruri într-o valijoara și unghiile lungi se afundă adânc în mătăsurile rochiilor ce zboară nelămurite din dulap spre închisoarea de piele în care sunt înghesuite și ferecate. Își adună toată dragostea, dezamăgirea, nesiguranța și furia într-un singur cuvânt pe care-l aruncă cu aceeași putere și aparentă hotărâre cu care deschide și ușa:

- Plec!

John tace și o liniște grea și apăsătoare ca un fum greu se adună în toată încăperea. Inima îi bate nebună într.un ritm amețitor iar tâmplele îi zvâcnesc. Ochii îl dor, iar mâinile îi tremură. Sufletul lui strigă cu disperare ‘’Ramai, te iubesc!’’, dar maxilarul îi e prefăcut în piatră și nu poate rosti nimic, întreg trupul îi e încleștat într-un tremur absent, paralizat de dubiu și de frică.

Angela se oprește pentru o clipă în prag, privildu.l pe John pentru ultima dată cu teamă și cu o urmă de speranța. Lacrimile din ochii ei măresc asemena unor lupe imaginea staturii lui tăcute și inexpresive, aparent nepăsătoare. Iese și închide usa în urma ei.


Aceeași noapte minunată care pentru toată lumea vestește naștere și viață, pentru Albert, un tânăr dintr-un sătuc german, e marcată mai degrabă de fiorul morții. Bocancii grei și negri ca iadul, hainele militare și figura palidă sunt deja asortate culorilor sumbre ale picturii din care va fi personaj la finalul călătoriei pe care o începe astă-seară. Frica ce-i inundă sufletul e la fel de mocirloasa, udă și rece precum tranșeea în care presimte că-și va găsi sfârșitul venit nefiresc de devreme. Trupul e de bărbat dar inima încă de copil. Se simte un băiețel speriat spre care își deschide brațele malefice amenințarea morții, în sunet tunător de mitraliere, nu mama cea duioasă cântând un cântec de leagăn. Mama plânge sărmana înăbușit într.o batistă, la gura sobei aproape reci. Dar trebuie să fie tare, să fie curajos. Așa l-a învățat tata și n.ar vrea pentru nimic în lume să.l dezamăgească chiar acum. E proba lui de bărbăție și e hotărât s.o treacă. Vrea să.l facă mândru. Bătrânul tata, Benedikt, se plimbă în lungul și-n latul încăperii în tăcere, bătând un pas ce seamănă ironic a pas de defilare. E obosit de-atâta viață și de-atâta moarte, amândouă fără rost și-l revoltă neputința lui în fața sorții. Se gândește că Albert e un copil bun și că poate a fost prea dur cu el în anii ăștia, că poate a uitat de prea multe ori, de fiecare dată, să-i arate cât de mulți îl iubește de fapt și câtă credința are-n el. Îl petrece până la poartă fără să scoată un cuvânt deși știe că ar trebui să i.o spună de vreo mie de ori. Acum mai mult ca oricând ‘’Sunt mândru de ține!’’ răsuna ca un clopot de catedrală în gândul lui, dar nu poate da frâu liber acestui dăngănit răsunător de sentimente. Vibrația lui puternică ar dizloca nodul imens din gât și ar da drumul barajului ce ține cu greu lacrimile în frâu, un baraj care și așa stă să cedeze. Dar trebuie să fie puternic, pentru el, pentru Albert. El l-a învățat pe Albert că bărbații nu plâng.

Avea să plângă însă și să rostească cu glas tare de nenumărate ori tot ce nu i.a spus în anii copialriei și nici în clipa tristă a despărțirii, dar putea doar să spere ca fiul său îl auzea de acolo de sus din cer.


Yolanda stă tăcută la masă de scris și pare că se uită prelung la umbra pe care lumânarea arzândă o lasă pe hârtia albă din fața ei. Pâlpâirea flăcării descrie un joc viu de umbre și lumini pe coala de hârtie ce pare că vrea să prindă viață și să vorbească. Dar teama din sufletul Yolandei ține hârtia prizonieră în tăcerea palidă în care s.a născut și din care nu se poate elibera decât prin suflul creator al unei mâini ce-ar sculpta-o cu tocul înmuiat în cerneală. Mâna Yolandei stă însă nemișcată, ea își scrie scrisoarea doar în gând. În fiecare an în ajunul Crăciunului se gândește la vechea ei prietenă, Sonia și de fiecare dată se așează la masă încercând să.i scrie. Rândurile i se învălmășesc în minte inundate de remușcări, iar cuvintele se inneaca în valuri de tristețe și regret. Îi pare rău. Îi pare rău că a trădat-o, îi pare rău că i-a înșelat încrederea și a părăsit-o când îi era mai greu. Era tânără și neștiutoare, evadată proaspăt din copilărie, crezând că totul i se cuvine și că de-atunci încolo viața era numai și numai a ei și despre ea. Și-ar dori să poată plânge pe foaia aceea și ceea ce simte să se imprime atât de adânc și de clar în fibra hârtiei încât Sonia, atunci când ar primi scrisoarea, atingând hârtia udă și mototolită să simtă toată remușcarea ei și s-o poată ierta. Ar încerca măcar să.i scrie, dar o teamă feroce îi strânge inima, iar îndoiala îi întuneca gândirea ca o băutură tare. Poate că Sonia a uitat-o deja, poate că nici nu-i va păsa de scrisoarea ei sau poate că pur și simplu nu va voi să-i răspundă și mai presus de orice poate nu va putea s-o ierte. Și-ar primi atunci răsplata pe care simte că o merită dar pe care nu și-o dorește. I-ar scrie doar atât: ‘’Iarta-mă!’’, dar n-are curaj; asunde din nou hârtia și tocul în sertarul din care le-a luat, împreună cu gândul acesta care o macină demult. Poate la anul…

Sonia răsfoiește teancul de scrisori și felicitări de Crăciun. Sunt multe dar niciuna de la Yolanda. A visat mereu fără speranță că într-un an va primi câteva cuvinte de la vechea ei prietenă din copilărie. Și-ar dori să aibă ocazia să-i spună că a iertat-o și ca-i e dor de ea, dar probabail că Yolanda a uitat-o deja demult.



**
Timpul nu ține însă cont de zbuciumul oamenilor și merge mai departe, întorcând ritmic paginile calendarelor. Anii au matematica proprie și nici o bucurie sau durere omenească, oricât de mari, nu îi pot face să-și schimbe cursul lor. Au trecut 7 ani de când au prins viață vlăstarele ce s-au născut în noaptea de Crăciun pe care am pomenit-o mai devreme. Noapte de binecuvântare și blestem. 
John e profesor de vioară la Conservator și în general nu oferă lecții private. Era hotărât să-și petreacă timpul liber pentru sine însuși, studiind, exersând și compunând. Dar fiind tânăr, și foarte talentat a devenit repede cunoscut și o seamă întreagă de oameni îl rugau mereu să-i primească pe ei sau pe copii drept elevi. Îi refuza mereu politicos și chiar dacă uneori era mai greu, reușea de obicei să scape de insistențele lor. Dintre toți însă i-a atras atenția o mamă care nu numai că nu se dădea nicicum bătută dar avea și un fiu deosebit. Arthur avea 7 ani, era blond și firav ca o fetiță. Era foarte isteț și extrem de talentat la muzică, mai ales la vioară, dar nu scotea nici o vorbă. Nimeni nu reușise să-și dea seama cu siguranță dacă nu putea sau nu voia să vorbească și nici nu se găsise nimeni și nimic care să-l poată ajuta. Era un copil bun și sensibil dar pentru că nu vorbea părea adesea ursuz și singuratic. Singura companie nedespărțită îi era vioara, pe care o lua cu el peste tot. Locuia la doar o stradă distanță de John și de multe ori când acesta exersa partituri mai noi sau mai vechi, la ceas de seară, Arthur se așeza pe caldarâmul din fața ferestrei lui John și-i imita melodiile încercând să cânte în tandem cu el. Pe John îl sâcâia teribil acest obicei al copilului, îl deconcentra și-i strica cele mai multe seri de repetiții. Încerca frecvent să-l alunge, dara fără rezultat, copilul reapărând de fiecare dată și așezându-se calm pe bordura ca și cum nu i-ar fi păsat.


Bătrânul Benedikt e tot în curte, pe vechiul lui scaun de fier și șurubărește concentrat, în liniște și singurătate. De când se știe adună de prin casă și de la vecini tot felul de roți, rotite, cuie, piulițe, ustensile și felurite măruntaie de aparte stricate. Le manevrează în fel și chip cu infinită răbdare, le lustruiește și le montează cu migală până când obține adevărate minuni. Ceea ce părea un maldăr de gunoi și fiare, zăcând la picioarele lui, se transformă pe măsuța de lucru în întruchipări perfecte: obiecte și mașinării funcționale, machete și invenții. Toate sunt rodul a zile, uneori chiar săptămâni întregi de muncă neobosită, de migală dureroasă și de atenție ascuțită la fiecare detaliu, deși vârsta îi face mâinile să tremure și ochii să.l înșele. Nu se plânge însă de munca grea, își pune tot sufletul și toată priceperea în ceea ce face și lucrurile care ies la final îi sunt dragi ca niște fii. Atâta doar îl necăjește teribil un copil din vecini. Markus are 7 ani și e surdo-mut. Așa s-a născut, iar doctorii n-au reușit să.i găsească un leac. Băiatul da mereu târcoale casei lui Benedikt și se oprește adesea la poartă și.l privește ore în șir printre scândurile gardului. Îl urmărește cu aceeași răbdare cu care bătrânul lucrează, iar ocările lui Benedikt nu pătrund în urechile lui închise oricărui sunet omenesc. Are ochii mari și negri, adânci și întunecoși și pare că.l privește pe bătrân cu ură și reproș. Arată că și cum ar avea atâtea de multe să.i spună și nu poate. Parcă aduce cu el o tristețe din altă lume de care vrea să.l facă pe bătrân vinovat. Pesemne tot el e cel care se furișează noaptea în curte și.n magazie și distruge tot ce a construit Benedikt în ziua respectivă. Sfărâmă cu ciudă în bucăți tot ce găsește pe masă de lucru și pe rafturi și.apoi dispare nevăzut și neauzit de nimeni.  Gândul că va veni din nou i.a tulburat bărbatului nenumărate nopți și imaginea muncii lui distrusa și împrăștiată pe podea i-a întunecat multe dimineți. Ba-l  ocărăște ba-l ignoră , dar n-a reușit niciodată  scape de el.   Îl supără profund acest copil  și nu pricepe de ce e atât de răzvrătit împotriva lui. Se poartă de parcă s-ar hrăni cu neliniștea  lui  și nu și-ar găsi  odihna decât supărandu-l pe bătran.


Yolanda e medic și își petrece zi de zi încercând să salveze zeci de copii din ghearele bolii și uneori chiar ale morții. Vede în fiecare clipă multă suferința dar și multă încredere și recunoștință în ochii aceia micuți și speriați care o privesc de pe patul alb de spital. S-a obișnuit cu ei și chiar și în situațiile cele mai dificile reușește să-și păstreze calcul și să intervină cu profesionalism. Are însă internată de curând o fetiță de 7 ani care o tulbură profund. N-ar ști să spună de ce dar simte ceva deosebit în legătură cu acel copil. Aflată în spațiul îngust și incert dintre viață și moarte, copila deși nu are putere să rostească nimic, pare mereu în prezența Yolandei că încearcă să spună ceva. Parcă-i adresează o cerința mută și-o imploră din ochi și din zbaterea ei să facă ceva. Sentimentul acesta straniu ca fetița așteaptă ceva de la ea, altceva decât în mod normal, n-o părăsește pe Yolanda nici zi nici noapte. Toți bolnavii așteaptă de la medicul lor salvarea și-l imploră să-i ajute, a văzut asta de mii de ori și mereu a fost liniștită cu gândul că face în fiecare moment tot ce-i stă în putință. Niciodată nu s-a frământat așa ca acum, roasă de o nesfârșită senzație că Tamila îi cere ceva deosebit și ea nu știe ce.


*

Ierni și veri se succed în curgere când mai lentă, când mai rapidă, născând repetate generații de frunze verzi și maturându-le cu vânt năpraznic pe cele uscate. Ninge liniștit cu fulgi mari, apăsători și luminițe de Crăciun se aprind din nou pe străzi și în suflete, luminând drumul tainic al acestei nopți. Privind de la înălțimea unei aripi în zbor se văd pe pământ infinite șiruri de scântei pâlpâitoare. Sunt milioane de ferestre și în spatele fiecăreia dintre ele vibrează o viață, un suflet, o poveste. Milioane de trăiri și de povești pe cât de intense pe atât de neștiute pentru ceilalți. Dincolo de fiecare geam, ceea ce pare a fi doar o lumină e de fapt o întreagă lume și sunt atât de multe, cine să le cunoască pe toate?!

Îngerul coboară lin din zbor și așezându-se pe marginea unui geam se uită înăuntru: o cafenea micuță, luminată doar de lumânări, din care răzbate miros plăcut de cafea și budincă de caramel. John intră zgribulit, comandă o cafea și se așează la o masă, cufundat în gânduri. Se simte însă privit insistent și își ridica alene privirea. La celălalt capăt al sălii se află chiar ea, Angela. Îl privește uimită, și cu un surâs timid se ridică și se îndreaptă spre masa lui.

Mai departe, dincolo de o ferestruică slab luminată și nu prea curată, flacăra plăpândă din soba împrăștie jocuri de lumini și umbre în liniștea sumbră a camerei. E un tango final al vieții cu moartea pe ritmul amintirilor ce-și derulează firul nevăzut pentru o ultimă dată în fața bătrânului Benedikt. Le urmărește din ce în ce mai obosit imaginea profund încețoșată, le mai aude vag o clipă melodia, până ce focul din sobă se stinge de tot, lăsând întunericul și liniștea să cadă pe veci.

Lăsând sufletul lui Benedikt în grija morții și ignorând gerul aspru siberian, îngerul își urmă cu hotărâre calea și nu se opri până nu poposi pe pervazul Yolandei. Lampa de pe biroul ei lumina destul de puternic, iar coala de hârtie chinuită de săgetările peniței, se transforma supusă într-o scrisoare. Yolanda și-a înfrânt temerile și s-a hotărât să nu mai lase încă un an să treacă și îi scrie prietenei ei cu speranța că va primi răspuns și iertare.


Timpul curge din cer și se așterne pe pământ alături de fulgii de nea. Copii tăcuți și neînțeleși suspină ușor în somn, se întorc în așternuturi și visează ceva numai de ei știut. Liniștea lor dăinuie mai departe dar pentru prima dată tăcerea aceasta nu mai acuza timpul, nu mai face zăpada să doară și îngerii să se întoarcă din zbor.