Am constatat cu
tristeţe că exista un număr foarte mare de romani care trăiesc cu falsa
impresie că cei care se afla dincolo de graniţele României sunt complet detaşaţi
de ceea ce se întâmpla in ţară. Mai mult chiar, ii identifică pe aceştia cu nişte
trădători de neam, care au fugit in lume si i-au lăsat pe ceilalţi singuri la
greu si astfel nu-şi mai merita titulatura şi drepturile de cetăţeni români.
De partea cealaltă
a graniţelor, lucrurile se văd si se trăiesc insă altfel, iar cei vizaţi nu se
recunosc nicidecum în descrierea de mai sus.
Haideţi să facem
deci cunoştinţa!
Ne prezentam noi
primii! Noi, romanii care trăim în alte ţări suntem cei care ne facem vinovaţi
de dorinţa de mai bine, de mai curat, de mai frumos si de curajul de a face un
demers complicat şi riscant pentru a ne atinge visul. Ne-am dorit cu tot
dinadinsul să vedem pe pielea noastră cum e să fii respectat şi apreciat pentru
calităţile pe care le avem. Ne-a alungat de acasă curiozitatea si întrebarea ‘’de
ce la alţii se poate, cum au făcut si mai ales de ce n-am putea face si noi la
fel?’’. Am vrut să le oferim copiilor noştri o altă perspectivă decât aceea de
a-şi sufoca întreaga copilărie intr-o şcoala ultra-solicitanta dar care la final
ii duce direct pe calea şomajului sau a locurilor de muncă necalificate si
prost plătite.
Da, recunoaştem că
n-am acceptat ideea de a ne irosi tot timpul si toată energia doar pentru a supravieţui!
Am vrut să fim utili nouă înşine si altora, să cunoaştem si să realizam mai
mult.
Si cei mai mulţi
dintre noi au reuşit asta. Dar cu un preţ si încă unul foarte mare. Astfel tot
noi suntem aceia care ne trezim în fiecare dimineaţa si mergem la muncă cu gândul
la oameni dragi aflaţi departe. Pe unii dintre ei poate nici nu vom apuca să-i
mai vedem…
Am simţit in gura
gustul amar al singurătăţii de multe ori, dar am mers înainte. Am făcut-o fie
pentru că am crezut că darul intelectual pe care-l avem trebuie înmulţit, nu îngropat, fie pentru că nu am putut sta cu mâinile
in sân atunci când copiii trebuiau trimişi la şcoala, sau le lipsea un acoperiş
deasupra capului, când cineva apropiat avea nevoie de îngrijiri medicale (sau
de şpăgi pentru a primi îngrijirile respective) aberant de scumpe pentru
veniturile din România si fără de care n-ar mai fi in viata. Iar de multe ori
daca n-am avut copiii sau bolnavii noştri am pus mană de la mană si i-am ajutat
pe-ai altora, aflaţi in nişte colţuri de ţara de care ştie doar Dumnezeu pentru
că autorităţile nu le ştiu, nefiind nimic de ‘’administrat’’ pe-acolo.
Câştigam mai bine
veţi spune. Da, e adevărat! Dar sunt bani câştigaţi cu trudă, cu efortul neîncetat
de a ne dovedi valoarea si de a câştiga încrederea celor din jur, luptându-ne fără
oprire cu discriminarea, cu prejudecăţile si cu temerile celor din ţările in
care am venit. Asta pentru că de noi nu-i pasă nimănui: infractorii au acaparat
Europa, Ministerul de Externe are orice altă problema numai imaginea României
in afară nu, politicienii ne jignesc, consulii si ambasadorii ne ameninţă cu spray
lacrimogen când vrem să votam, iar cei de acasă fie ne dispreţuiesc fie ne invidiază.
Cu toate acestea
nouă ne pasa de romani si de România! Si nu cred ca o puteam dovedi mai bine decât
am făcut-o cu ocazia acestor alegeri prezidenţiale. Faptul că atâţia oameni au făcut
un efort fizic si psihic atât de mare pentru tara lor este dovada clara că nu
le e indiferent ce se întâmpla acolo. E cel mai bun argument care să ilustreze
că deşi am plecat, ne dorim ca celor care sunt in continuare acolo, rude si
prieteni, să le fie mai bine si poate si nouă dacă intr-o zi vom putea să ne întoarcem.
Ceea ce s-a întâmplat acum este dovada extraordinara (si neaşteptata din
punctul meu de vedere) ca romanii au învăţat intr-adevăr ceva de la gazdele
lor: i-au văzut pe aceştia uniţi pentru tara lor oricare ar fi ea si oricare ar
fi problemele ei si au făcut acelaşi lucru. La fel cum modul in care s-a
inclinat balanţa voturilor arată că am înţeles că nu minciuna, mita, înşelătoria
si tupeul suficient de mare cat să acopere ignoranţa fac o tara să meargă înainte.
Trăim cu speranţa
că veţi înţelege că plecarea noastră nu e un act de laşitate sau de trădare ci
unul de curaj. Viata noastră in străinătate nu e nici pe departe atât de simpla
pe cat poate părea; nu aşterne nimeni petale de trandafiri pe unde păşim si nu
ne aşteaptă nimeni nicăieri cu pâine si cu sare. Dar ne dam cu toţii silinţa,
fiecare acolo unde e si cei mai mulţi sunt in continuare cu sufletul, sau cel puţin
cu o părticica cat de mica din el, alături de ţara natală si-i doresc binele.
Si mulţi s-ar întoarce, o vor si face poate, dar abia atunci când veţi fi pregătiţi
sa-i primiţi, să ascultaţi ce au de spus si sa-i lăsaţi să aducă cu ei si să pună in aplicare ceea ce au învăţat de acolo de
unde au trăit.
Aşteptăm să înţelegeţi că am fost nevoiţi să
plecam, am fost alungaţi.Trebuia să zburam din cuib dacă voiam să ne crească
aripile!
