De prin lume adunate

Mi-a sugerat cineva mai demult ideea ca ar fi interesant sa povestesc putin despre societatea norvegiana, despre felul in care gandesc si actioneaza oamenii aici, felul in care isi cresc copiii si alte lucruri de genul acesta.

Voi incerca sa fac o radiografie cat mai obiectiva a ceea ce am descoperit aici, fara a judeca pe nimeni si va voi lasa pe voi sa analizati fiecare element in parte si sa trageti concluziile.

Am aflat inca de la inceput, din manualele de lb norvegiana, ca ei obisnuiesc sa se casatoreasca destul de devreme, in jurul varstei de 20 de ani si cam tot atunci apare si primul copil. Din pacate, statisticile nu sunt prea optimiste pentru ca, cel putin in anul 2008, aproximativ 50 % dintre cupluri au divortat. Familiile au in medie cate 3 copii, dar sunt si destule cazuri in care se poate vorbi de 4 pana la 6 copii.  Atat veniturile cat si atitudinea relativ detasata le permit acest lucru, cei mai multi nu se preocupa foarte in detaliu de dieta celor mici, sau ca acestia sa fie permanent stersi la nas, curati pe maini etc.

In multe dintre situatii copiii au doar un parinte comun si sunt des intalnite cazurile de mame singure (care cresc 3 copii facuti cu 4 barbati, cum ne place noua sa glumim).

S-a facut o trecere brusca de la o mentalitate profund traditionalista la una exacerbat feminista. Astfel femeile au in continuare pasiuni precum impletitul si crosetatul (pe care le practica oriunde si oricand, atat in mijloacele de transport in comun si intalnirile la cafenea dar si la sedintele de la serviciu) dar refuza adesea sa se ocupe de treburile casnice, mancarea calda spre exemplu fiind o raritate, specifica duminicilor si zilelor de sarbatoare. In general toata lumea mananca paine cu unt, tartine, hot-dog si semi-preparate, iar asta este valabil inclusiv in gradinite. Gluma care spune ca ‘’in ziua de azi femeile nu mai gatesc ca mama ci beau ca tata’’ se aplica perfect aici. Nu ne mai mira demult sa vedem femeile bete in weekend-uri si la petreceri, iar cand spun ’’bete’’ ma refer la stadiul in care nu se mai tin pe picioare, nu la un pahar de lichior in plus. Cand le povestim faptul ca noi romancele nu obisnuim sa bem atat de mult suntem privite cu reticenta si compatimire, fiind considerate discriminate din acest punct de vedere.

Mentalitatea exagerat de feminista a dus la o atitudine aproape ofensiva la adresa barbatilor, care drept raspuns au inceput sa-si aduca in numar din ce in ce mai mare sotii din alte tari, mai ales din cele asiatice (cunoscute pentru educatia pe care o primesc in spiritul ascultarii de sot si a indeplinirii cu responsabilitate si devotament a indatoririlor casnice).

Majoritatea duminiclior si sarbatorilor sunt rezervate vizitelor la parinti sau socri, iar eventualele evenimente planificate si stabilite din timp cu prietenii pot fi imediat abandonate daca se iveste o invitatie sau o posibila vizita din partea unui mebru al familiei. Prietenii in general sunt mult mai apropiati si mai comunicativi atunci cand toata lumea se afla sub influenta bauturilor acoolice decat in momentele de sobrietate. Faptul ca aseara la petrecere ati vorbit, ras, glumit impreuna sau chiar v-ati deschis sufletul in fata celuilalt facand destainuiri si primind sfaturi, nu inseamna in mod automat ca si a doua zi veti fi la fel de buni prieteni. Sunt foarte mari sanse ca dimineata sa aduca doar un zambet retinut, strict dictat de politete si un  salut distant.

Oamenii sunt foarte activi pana la varste inaintate, conduc, calatoresc, merg in croaziere, la cinema sau concerte. Sunt de admirat pentru grija si bunul gust de care dau dovada atunci cand isi aleg hainele si accesoriile, care sunt mereu de cea mai buna calitate si asortate pana la cel mai mic detaliu.(nu pot spune acelasi lucru si despre cei mai tineri).  Au centre speciale in care se intalnesc, iau masa impreuna, asculta muzica si joaca diferite jocuri si nici prin minte nu le trece ideea de a se izola.

Sunt de asemenea foarte avantajati cei care se confrunta cu dizabilitati fizice sau psihice. Acestia sunt integrati in societate; celor care au capacitatea li se ofera locuri de munca, iar ceilalti beneficiaza fie de asistenta la domiciliu fie de ingrijire intr-un centru specializat.

In cealalta extrema insa copiii foarte inteligenti sau cu capacitati deosebite nu sunt prea incurajati si motivati, tendinta fiind de uniformizare. Scolile speciale sunt aproape inexistente, iar copiii, indiferent de capacitatea lor, studiaza la un loc si intr-o atmosfera care trebuie sa fie confortabila pentru toata lumea, avandu-se grija ca cei a caror posibilitati intelectuale sunt sub medie sa nu se simta inferiori prin stimularea celor foarte buni si prin crearea unei stari de competitie in clasa.

Mai sunt cu siguranta si alte aspecte interesante asupra carora sa ne aplecam privirea si pe care cel mai probabil le voi prezenta intr-un articol viitor, dar deocamdata ma opresc aici si va las sa va faceti pareri si sa trageti concluzii, pe care astept cu interes sa mi le impartasiti.

Tot ce-i prea mult strica...

...si ce-i putin n-ajunge.

Am observat ca un subiect deosebit de popular in ultima vreme este alaptatul. Dezbaterile pe aceasta tema, sfaturile si campaniile de incurajare curg rauri-rauri, la fel si comentariile profund dezaprobatoare la adresa celor care, din motive mai mult sau mai putin obiective, alapteaza o perioada mai scurta sau deloc.

Pot intelege faptul ca acesta este un aspect important din viata noastra si mai ales relevant in ceea ce priveste sanatatea copiilor nostri, dar nu inteleg de ce nu putem trata subiectul cu naturalete, decenta si discernamant si de ce ajungem in schimb sa-l impingem in extreme si sa-l ducem in derizoriu. Suntem bombardati din toate partile cu articole si mai ales fotografii cu exemple aproape patologice de copii alaptati pana la 3 sau 4 ani si le jertfim pe altarul maternitatii pe toate cele care din varii motive nu alapteaza.

Evident ca refuzul de a face acest lucru pe motive care tin strict de estetica este o dovada de egoism, trasatura pe care ar cam fi trebuit s-o lasam la o parte atunci cand am ales sa devenim mame. Dar nici tendinta de a cadea in cealalta extrema nu mi se pare sanatoasa din nici un punct de vedere. Faptul ca ne alaptam copiii ’’pana la majorat’’ nu ne face mame mai bune si nici relatia mama-copil nu va fi una sanatoasa daca se exagereaza in unele sensuri.

Din ce in ce mai multe femei se plang ca presiunea care este pusa asupra lor este mult prea mare, mai ales in primele zile dupa nastere, cand oricum nimic nu functioneaza dupa o regula sau conform asteptarilor. Gandul ca TREBUIE cu orice pret sa aiba success deplin in acest demers aduce un plus de stress, ceea ce duce la inhibitie.

In dorinta de a ne moderniza am facut o bucla si am ajuns de unde plecasem: ne judecam intre noi, ne clasificam pe criterii irelevante si le stigmatizam pe cele care nu au putut alapta. Cunosc cel putin un caz concret de persoana care a facut obiectul multor discutii deloc magulitoare pe aceasta tema si care a suferit foarte mult din cauza ofenselor care i s-au adus si care au facut-o sa se simta dezamagita de sine insasi si nesigura de calitatile ei ca mama.

Pierdem adesea din vedere faptul ca fiecare om functioneaza diferit din punct de vedere fizic si psihic si ca acest lucru este valabil atat pentru mama cat si pentru copil si implicit fiecare caz in parte este unic si trebuie tratat ca atare, fara a constrange pe toata lumea sa respecte acelasi tipar.

Ar fi mai degraba de luat in seama si de dezbatut aspecte obiective precum importanta dietei mamei asupra calitatii laptelui. Mass-media ne repeta zi si noapte beneficiile apaltatului pana ne intra bine in minte, dar daca vom urma exemplul unor vedete (pe care tot media ni le prezinta ca mame perfecte si exemple de urmat) si vom manca doar compot de mere neindulcit ca sa slabim cele 40 de kg luate in timpul sarcinii, sau vom bea o cola plina de chimicale si indulcita cu aspartam, am dubii ca alaptatul (care trebuie obligatoriu sa se desfasoare in public pentru ca lumea sa vada ce mame moderne si devotate suntem) va aduce prea multe beneficii copilului.

Cred ca e bine sa incurajam acest gest sanatos si natural, dar ar trebui sa o facem pastrand perspectiva asupra subiectului intr-un registru obiectiv si de bun-simt. fara a exagera si a face din el ceva ostentativ.

Pentru parinti intelepti si copii curajosi

A fost cu adevarat reveloarea pentru mine experienta de a lucra intr-o gradinita norvegiana. Am avut sansa de a lucra atat ca educatoare pentru copiii norvegieni cat si ca asistent lingvistic pentru pentru un copilas roman care la varsta de 3 ani a inceput gradinita in Norvegia.

Astfel am cunoscut o prspectiva complet noua in ceea ce priveste cresterea copiilor (cu care sunt doar partial de accord, dar despre asta alta data), dar am si vazut efectul concret pe care il poate avea asupra copiilor o atitudine tipic romaneasca, pe care nu o constientizasem pana atunci.
Eu personal am trait momente de groaza atunci cand am inceput sa lucrez la gradinita si am vazut spre exemplu ca groapa cu nisip e delimitata de bolovani, copiii sarind evident de pe unul pe altul, spre teroarea mea totatala. Cand am constatat totusi ca sunt singura care se agita si mai ales ca micutii nu aluneca pe pietre si nu-si sparg capul, asa cum imi tot imaginam eu fara sa vreau, m-am gandit ca ar fi cazul sa-mi revizuiesc punctul de vedere, mai ales daca nu voiam sa mor de inima in urmatoarea zi cand ieseam cu ei afara la joaca.
In ceea ce priveste copilul roman cu care am lucrat mai tarziu, evident ca acesta nu intelegea nici un cuvant in norvegiana si tot ce se petrecea in jurul lui i se parea un amalgam de nedeslusit. Dar peste acest aspect am trecut repede, copiii avand o capacitate uimitoare de a invata limbi straine intr-un timp record. Ceea ce mi-a atras atentia insa si m-a pus serios pe ganduri a fost felul de a se purta al acelui copil, mai ales in comparatie cu colegii de varste asemanatoare.  Daca ceilalti copii zburdau nestingheriti de pe un bolovan pe altul si sareau de la orice inaltime se inampla sa se fi cocotat, altfel stateau lucrurile cu micutul de care ma ocupam eu. Am fost uimita de felul matur si convingator in care vorbea despre toate pericolele iminente care se gaseau la orice pas in locul de joaca: ‘’ nu ma joc cu nisip ca pot sa-mi dau in ochi, nu ma urc pe scarita pentru ca o sa cad, din leagan cad si ma lovesc, in noroi ma murdaresc’’ si lista poate continua la nesfarsit. Dincolo de ceea ce parea la o prima vedere un copil cuminte, se afla de fapt un copil timorat, incorsetat si lipsit de incredere in sine pe motiv ca ‘’e mic/a si nu poate’’. Dorinta unei mame, putin cam prea grijilii, de a feri copilul de orice pericol si de a-i sari in ajutor in orice situatie, crease o bareira in calea dezvoltarii libere a copilului ei. Acesta nu mai era capabil sa faca fata provocarilor obisnuite si adecvate varsetei, pe care le intalnea in viata de zi cu zi. Nu mai putea gusta adevarata bucurie de a se da in leagan sau de a se juca cu alti copii, te teama posibilelor pericole care i se inradacinasera atat de bine in minte.
Cred ca multi dintre voi va veti regasi in atitudinea protectiv-restrictiva sau in temerile aproape de necontrolat pe care le-am trait si eu.

Va marturisesc ca atunci cand am vazut copiii ca foloseau un sant creat de apa de ploaie si de noroiul ce se scursese la vale pe un delusor pe post de topogan, tendinta mea instinctiva a fost sa-i opresc.

Nu am apucat insa sa fac acest lucru  pentru ca m-a orbit lumina puternica pe care o emana zambetul lor. Desi erau murdari ca niste purcei, plini de noroi din cap pana in picioare, fetele lor straluceau de o bucurie inegalabila. Emanau fericire pura, adusa de liberatea de a se infrupta nestingheriti dintr- o placere nevinovata. Am realizat atunci cat este de important pentru ei sa se simta liberi, sa exploreze in voie, sa cunoasca si sa creasca increzatori. Au foarte multe de dercoperit si de invatat si este de datoria noastra sa-i indrumam, nu sa-i oprim (chiar daca uneori o facem fara sa vrem si cu bune intentii).

Spre exemplu, decat sa le intezicem sa se murdareasca, ii putem invata faptul ca sunt anumite hainute si circumstante in care e foarte important sa nu se intample asta, iar ca in rest trebuie doar creata o rutina din a se spala apoi, mai ales pe maini. Le putem da voie sa scoata lucruri din dulapuri (o deosebita placere a copiilor mici), evident nu atunci cand sunt in vizita, cu conditia ca apoi obiectele respective sa fie puse inapoi. Ei invata astfel mult mai mult decat faptul ca nu au voie la dulap si anume ca orice actiune atrage dupa sine consecinte si ca atunci cand folosim anumite obiecte ele trebuiesc apoi puse la loc. Am fost surpinsa sa constat cat de repede invata un copil de un an lucrul acesta si cat de amuzant i se pare sa puna inapoi in sertar lucrurile scoase anterior.
Interdictiile repetate si mai ales neinsotite de o explicatie atrag dupa sine fie neincredere fie frustrare. Ramane deci la latitudinea noastra ca parinti sa evaluam fiecare situatie in parte si sa stabilim pe baza unor argumente concrete daca lucrul respectiv este cu adevarat grav sau periculos pentru copil si sa luam o hotarare in consecinta, evitand sa impunem interdictii din reflex.

Lectie despre discriminare

Va invit sa vizionati acest filmulet! Este genial ! Pe cat de inedita este metoda pedagogica folosita pe atat este de eficienta si cu siguranta aplicabila si in alte situatii.
Copiii din clasa respectiva si-au invatat lectia, ramane sa o invatam si noi prin intermediul lor, mai ales observand cat de mult se poate schimba comportamentul uman prin simpla propagare a unei prejudecati.
Vizionare placuta !

http://www.upworthy.com/watch-a-teacher-make-her-3rd-grade-kids-hate-each-other-for-the-best-reason-imaginable-2?g=5

Multumesc Nicoleta pentru link ! :)

Oglinda oglinjoara, cine a plecat din tara?

Introspectiile unei ne-patrioate

Asa cum va povesteam si intr-un articolul mai vechi, am fost mereu un critic destul de dur la adresa tarii si a conationalilor mei si mi-am dorit sa plec din Romania. Snobismul, superficialitatea si promiscuitatea pe care le constatam aproape zi de zi, faceau din societatea romaneasca un mediu deloc propice dorintelor mele de dezvoltare personala si de afirmare pe cai demne si corecte.

Va dau dezlegare sa aruncati cu rosii sau cu oua (nu prea multe pt ca imi creste colesterolul), daca vreti, dar trebuie sa va spun cu toata sinceritatea ca nu m-am dat in vant niciodata dupa muzica populara. Costumul national, purtat ocazional la serbarile scolare, imi provoca un discomfort psihic major pentru ca ma facea sa par grasa, iar la tara de cate ori am mers a fost mai mult de nevoie decat de buna-voie.

Una peste alta, nu luam nota prea mare la testul de patriotism.

Atunci cand a venit momentul decisiv si am pus piciorul pe scara avionului, m-am uitat in urma totusi cu inima plina de sentimente contradictorii. Imi doream sa pot iubi Romania, dar era ca o mama vitrega, care in loc sa ma tina la sanu-i protector si sa ma vegheze sa cresc armonios, ma alunga in lume, sa-mi gasesc o cale singura, printre straini.

Distanta insa, se dovedeste de multe ori benefica, asa cum daca stai mult prea aproape de un tablou, nu reusesti sa vezi decat un detaliu si e nevoie sa faci cativa pasi in spate pentru a avea o privire de ansamblu. Pe acelasi principiu am realizat ca dincolo de aspectele negative evidente, Romania are foarte multe de oferit, iar experienta de a te fi nascut si de a trai acolo a pus la baza noastra ca oameni o fundatie foarte solida. Spre deosebire de altii, romanii au un moral extraodinar de puternic, calit de incercarile prin care au trecut, iar ambitia si hotararea de care dau dovada, ii indruma inainte pe carari anevoioase si pe scari abrupte. Perspicacitatea si inventivitatea ii scoate de multe ori din situatii dificile, iar eleganta in imbracaminte si tinuta si politetea( credeti-ma ca inca suntem cu cateva capete bune mai sus la aceste capitole decat multe alte popoare) le sunt deseori apreciate.

Abia cand am ajuns in Norvegia am inteles cu adevarat ce inseamna sintagma ‘’oameni reci ca si vremea’’ si am realizat ca sangele latin e cu adevart sinonim cu a sti sa-ti faci prieteni, sa te distrezi si sa traiesti viata din plin.

Este de asemenea incredibil numarul de genii si talente pe care le naste o tara atat de mica precum Romania. Mereu apare cate un articol (mic ce-i drept, pentru ca trebuie sa fie destul loc pe pagina pentru poza cu pitipoanca zilei) despre un sportiv care a cucerit medalii internationale, un artist care a fost laureat la o gala , un scriitor premiat la un eveniment literar, sau elevi eminenti care au castigat concursuri si olimpiade europene sau mondiale.

In ceea ce priveste frumusetile naturii, ne-a dat Dumnezeu de toate din belsug, iar studii din ce in ce mai numeroase atesta faptul ca spatiul actual al Romaniei reprezinta leagnul din care s-a dezvoltat initial civilizatia. Poate ar trebui sa acordam ceva mai mult timp acestui subiect si sa descoperim ce am gresit de-a lungul timpul incat am decazut atat de mult.

Avem motive obiective sa fim mandri de originea naostra, sa timen capul sus si mai ales sa demonstram ca avem coloana vertebrala. Dar pentru a putea face asta trebuie, inainte de toate, sa fim noi constienti de adevaratele nostre calitati. Promovand non-valori, semi-analfabeti, barfa si scandaluri. romanii au fost divizati in doua grupuri: cei care se regasesc si se afunda in acesat univers limitat si sub-urban si cei care, scarbiti de asa ceva fug mancand pamantul si se leapada de tot ceea ce inseamana Romania. Celor din urma ma adresez, in speranta ca impartasirea experientei mele ii va ajuta sa realizeze ca nu asta este ceea ce ne reprezinta de fapt si ii va motiva sa lupte in continuare pentru valorile care ne definesc si pentru schimbarea mentalitatii gresite cu care ne confruntam si care ne impierdica sa avansam si sa castigam respectul tarilor europene spre care privim admirativ.

Mentalitati diferite

Stiti voi vorba aceea cu pestele care de la cap se strica. Cam tot de acolo ni se trage si noua romanilor, de la cap, in speta de la ’’locatara’’ lui: mentalitatea. Avem mult de lucrat la acest capitol, dar sunt suficiente exemple la care sa tragem cu ochiul si de la care sa invatam, trebuie doar sa vrem.

De exemplu, in ceea ce-i priveste pe medicii norvegieni sunt destule lucruri care li se pot reprosa, dar incontestabil sunt buni psihologi. Stiu sa fie empatici, sa te incurajeze. Si mai ales nu se grabesc sa arunce in tine cu diagnostice, care de care mai dramatice. In Romania de multe ori te duci pe picioarele tale, la un control aproape de rutina si cand iesi din cabinet iti vine sa dai fuga la primul magazin de pompe funebre sa-ti cumperi singur ce trebuie pentru inmormantare. Repede, cat mai timp, pentru ca si daca nu te doboara boala pe care se presupune ca o ai, de depresie tot ai sanse mari sa  mori (stiu ca nu traiesc in Anglia, dar mi-am permis totusi un moment de umor englezesc).

Familia este totdeauna numarul unu in lista de prioritati, este absolut normal sa iti iei copii cu tine oriunde mergi si exista foate facilitatile posibile pentru a-ti usura viata in acest sens: rampe de acces pentru carucior, scaunele si meniuri speciale pentru copii in toate restaurantele, camere speciale pentru alaptat in mall-uri. si mese de schimbat scutece in orice toaleta.

Am fost socata la inceput sa vad in locurile publice foarte multe persoane cu dizabilitati fizice sau psihice. Ma intrebam ce s-a intamplat cu poporul asta de are atat de multi oameni cu handicap?! Mi-am dat seama apoi ca nu sunt mai multi decat in alte parti, ci sunt doar sunt vizibili, integrati, acceptati ca atare si ajutati, oferinduli-se pe cat posibil, sansa la o viata cat mai fireasca,  nu ascunsi, inchisi departe de ochii critici ai lumii care ii priveste ca pe ceva rusinos.

Un alt lucru care m-a frapat in Norvegia este felul in care este privit serviciul. Da, este important, iti cere implicare, dar ramane o forma de asigurare a necesarului material si de dezvoltare personala fara a-i acapara complet pe oameni. Este unanim acceptata ideea ca individul are o viata in afara serviciului, ca fiecare are o familie si nu in ultimul rand o sanatate de care trebuie sa aiba grija. Nu se asteapta nimeni sa cazi pe baricade sau sa stai la ore suplimentare neplatite pentru a impresiona seful. Argumentul ca nu te simti bine sau ca ai fost sunat de la gradinita pentru ca unul dintre copii tai are o problema atrage automat dupa sine libertatea de a pleca de la serviciu (evident in anumite limite).

Ar fi cate ceva de spus si despre atmosfera la locul de munca. De cele mai multe ori daca mergi ca suplinitor intr-o gradinita, cantina, firma de transporturi, aproape oriunde, iti este foarte greu sa-ti dai seama de la inceput cine e seful si care sunt subalternii.

Un copil trebuie schimbat de scutec, s-a varsat ceva pe jos, trebuie mutat un obiect greu…cine e cel mai aproape intervine si rezolva problema sau pune mana pe mop si curata. Repet: ’’cine e cel mai aproape’’ NU cine are functia cea mai putin importanta! Interesant, nu?

Primesti orice sarcina de serviciu sub forma: ‘’Vrei tu sa…?’’ sau ’’Faci tu un efort sa...?’’, iar cand ai terminat ti se multumeste si esti apreciat. Parca iti da alt chef de munca decat reprosul ca nu ai intuit si facut deja respectivul lucru, inainte sa ti se fi spus ca trebuia facut.

Faptul ca pui intrebari inseamna ca te intereseaza, ca vrei sa afli si sa inveti, nu ca esti complet incapabil sa te descurci singur, fara a-i deranja pe ceilalti.

Munca cinstita, este vazuta ca fiind demna, indiferent de natura ei. Nu e absolut nimic jenant sa lucrezi intr-o firma de curatenie, nu esti cu nimic mai putin respectat daca vinzi guma de mestecat intr-un chiosc sau daca esti imbracat in salopeta de lucru atunci cand te intorci de la serviciu. Cata vreme iti castigi existenta in mod onest, esti la fel de demn de respect ca orice alta peroana care detine o functie pretentioasa.

Acestea sunt doar cateva aspecte care mi-au atras atentia si care fac parte din existenta obisnuita a unei societati asa-numit ‘’civilizate’’. Daca stam bine sa analizam ajungem la concluzia ca nu sunt lucruri chiar atat de sofisticate, ci doar detalii care fac diferenta. In definitiv nu ar fi atat de greu de implementat si in Romania, cel putin o parte dintre ele. Asa cum ziceam mai devreme, trebuie doar sa vrem !

La pomul lăudat

Recunosc cu toată sinceritatea ca mi-am dorit de când mă ştiu sa plec din România . Visam cu ardoare la gloriosul moment in care voi evada in sfârşit spre ”lumea civilizata”, intr-o ţară in care trotuarele sunt drepte (am făcut ceva păcate înjurând in gând gropile si denivelările din asfalt, in fiecare dimineaţa când alergam pe tocuri ca sa prind tramvaiul spre serviciu), funcţionarii zâmbesc de după ghişee, iar societatea e condusa după legi logice si drepte si unde oamenii sunt apreciaţi si răsplătiţi la justa lor valoare.

Am blamat sus si tare tot ce a fost de blamat si am zis in nenumărate rânduri ca ”aşa ceva numai la noi se poate întâmpla”.

A venit si mult aşteptatul moment in care am păşit pe scara avionului si evident fiind atât de dornică de civilizaţie am ales destinaţia cea mai promiţătoare: numărul unul in toate sondajele posibile, motiv de extaz pentru prezentatoarele de ştiri si mai nou paradisul cerşetorilor si hoţilor de buzunare: Norvegia

Ciocnirea cu realitatea mi-a adus intr-adevăr bucuria de a descoperi o lume complet nouă, dar si dezamăgiri pe măsura aşteptărilor fanteziste cu care plecasem, gratie perspectivei unilaterale cu care eram bombardaţi zi de zi in mass-media.

Unul dintre aspectele împotriva cărora am avut mereu ceva de spus a fost modul in care se obţin in România joburile bune - pe baza de pile, cunoştinţe si relaţii. Imaginaţi-va ca nu mica mi-a fost mirarea in momentul in care, ajunsa la NAV(biroul Forţelor de Munca din oraşul norvegian in care m-am mutat), agentul de acolo mi-a spus ca cel mai bine ar fi sa-mi găsesc nişte activităţi pentru timpul liber cu ajutorul cărora sa îmi fac prieteni norvegieni, pentru că la  NAV si la firmele de recrutare ajung doar aproximativ 30% dintre joburile care exista pe piaţa muncii si ca restul se obţin pe baza de ”recomandare”.

Concluzia : in tările necivilizate, precum România , ”te baga un prieten undeva unde il cunoaşte el pe seful”, pe când daca mergem mai la nord, oameni mai cu clasa, merg pe ”recomandări”.  Singura diferenţa e faptul ca la romani încă e blamată practica aceasta, pe când in societatea norvegiană, pentru ca i s-a găsit o titulatură care suna mai bine, nepotismul e acceptat si practicat pe faţă fără nici o jenă .

Am avut de asemenea un mare „cui” împotriva Sistemului Sanitar românesc. Nu are rost să intru in detalii, cunoaşte toată lumea situaţia si motivele pentru care nu e tocmai demn de apreciat.

Si iată-mă in tara dezvoltată, cu spitale dotate, aparatură modernă, personal medical care zâmbeşte! Numai ca pentru a obţine o programare la medicul de familie (fără de care nici nu se pune problema sa se uite cineva la tine) trebuie sa aştepţi si pana la 3 săptămâni. La urgente la fel, ai de aşteptat pentru ca medicul e plecat pe Salvare (in mod surprinzător cel de garda e acelaşi cu cel de pe Salvare), iar pentru o operaţie poţi aştepta si pana la 2 ani.

Medicul de familie e un fel de guru care ştie de toate, de la O.R.L. pana la ginecologie si care in cea mai mare parte a cazurilor ajunge la concluzia ca n-ai nimic, iar remediul minune împotriva oricărei afecţiuni este Paracetamolul.

Destul de multe pagini ale ziarelor norvegiene sunt ocupate de articole pe aceasta tema, si sunt descrise si analizate nenumăratele cazuri de pacienţi netrataţi la timp sau trataţi greşit, care au sfârşit tragic. Daca mai citeşti si câteva dintre ele, mai-mai ca-ti vine sa iei primul avion sa te duci la doctor in România! De unde ii uram atât de rău, acum parcă lucrurile stau altfel…

Se subînţelege valul de indignare si dezamăgire care m-a lovit, visul civilizaţiei destrămat sub ochii mei. Când insa am trecut de primul soc am început să pun cap la cap lucrurile si am realizat in sfârşit că lucrurile stau cu totul altfel decât ne-am aştepta noi si decât sunt ele prezentate la TV.  Mi-am dat seama ca, deşi se tine la o anumită imagine a unor state, peste tot sunt plusuri si minusuri si ca e vital ca oamenii sa aibă o imagine corecta a lumii in care trăiesc. Si singurii care pot face ceva in sensul acesta sunt cei care au avut ocazia să trăiască atât in aşa-zisele tări sub-dezvoltate precum România cat si in vârful de lance al Europei, cum este considerată Norvegia.

Din motive care îmi scapă, mass-media este setată pe nişte stereotipii si ne intoxica cu nişte idei pe care apoi le credem adevărate si mai presus de orice: ale noastre. Noua românilor ni se repetă la nesfârşit faptul ca in România e rău, e greu, tot ce e românesc e prost si numai la alţii e bine, curat si civilizat. Pe de altă parte insă, bieţilor norvegieni li se spăla creierii cu ideea ca numai ceea ce e norvegian e bun, la ei e paradisul pe pământ, ceilalţi trăiesc rău de tot, sunt nedezvoltaţi si tot ceea ce e provenit din străinătate e de proastă calitate, insuficient, nefolositor samd. Strategia adoptată in prezent de canalele de comunicare norvegiene este surprinzător de similară celei din România comunista: producţia la hectar e nemaipomenită, nivelul de trai e de neegalat, totul e minunat, pe când in alte tari oamenii trăiesc sub poduri înveliţi in cartoane.

In momentul in care începi sa gândeşti cu creierul tău, nu cu a-l celor din mass-media, distingi realitatea nedisimulată si realizezi ca de fapt nu e totul alb intr-o parte si complet negru in cealaltă parte. Punând in balanţă ce e bun intr-un loc si ce e bun intr-altul, devine evident cat de multe ar fi de schimbat si mai ales cat de mult am avea de învăţat unii de la alţii. Iar daca am reuşi sa aplicăm elementele pozitive, descoperirile si soluţiile celorlati (adecvat circumstanţelor locale, nu orbeşte cum se încearcă acum in România), abia atunci am fi  pe drumul cel bun spre a ne crea o societate in care intr-adevăr să putem trai mulţumiţi si împliniţi.