Avem si noi un defect

Noi, romanii stabiliti in strainatate, avem un mare defect: ne apuca din cand in cand dorul de tara si melancolia. Incepem sa ne gandim ce frumos era la mama in curte, ce bun ar fi un covrig sau alte minuni de genul asta. Dar stati linistit ca se gaseste ac de cojocul nostru!

La un moment dat, fie impinsi de dor de casa, fie pe considerente mai practice, facem un drum in tara. Acesta implica de multe ori si rezolvarea a cel putin o problema administrativa, un act, o legalizare, schimbarea pasaportului, ceva de genul.

Si cum acesta este o experienta atat de spumoasa si plina de neprevazut, era pacat s-o ratez chiar eu! Asa ca iata-ma la Biroul Pasapoarte!

Nu chiar la 5 dimineata pentru ca nu era luna august, dar in orice caz, devreme, pentru ca acolo nu se vine chiar asa oricum si oricand.

Imi iau un covrig de la chiosul din coltul strazii, ca tot ma plangeam ca mi-e pofta cand eram departe de casa si ma asez frumos la coada. Nu erau decat vreo 15 persoane in fata mea...

Desi eram inarmata cu rabdare si cu covrigul in cauza, am constatat totusi destul de curand faptul ca acolo, in sala aceea care nu mai facuse demult cunostinta cu o mana de var, timpul renuntatse sa mai treaca, se oprise si el si astepta ca si noi. Ce asteptam….nu stia nimeni, pentru ca nu intrase si nu iesise nimeni de aproape o ora, pe usa care ducea spre biroul ofiterului si spre care ne uitam toti cu speranta, mai ceva ca spre Poarta Surprizelor.

Ne-au tresaltat inimile in piept cand au intrat si iesit (la intervale destul de lungi), vreo 3 persoane si ne-am imaginat o clipa in locul lor, cu zambetul pe buze si cu inima usoara ca am terminat in sfarsit.

Reveria ne-a fost intrerupta brusc de anuntul scurt si sec potrivit caruia urma o jumatate de ora in care nu mai putea intra nimeni pe motiv ca toti angajatii intra intr-o sedinta. Fix la ora 12.00! Faptul ca jumatatea de ora s-a transformat in aproape o ora si mirosurile de salam si de cafea care patrundeau pana la noi nu ne-au dat nicicum de gandit ca e vorba de pauza de masa de fapt si ca suntem mintiti fara nici o jena. Convinsi ca este vorba despre o intrunire strict profesionala si de mare importanta pentru siguranta nationala, am trecut si peste acest obstacol si am mai stat rabdatori la coada cateva ore. Evident in picioare pentru ca in sala de asteptare nu erau decat vreo doua scaune si o banca.

Cand deja simteam ca ne cunoastem de-o viata, stiam fiecare despre fiecare aproape tot ce se putea sti: cati copii are fiecare, in ce tara munceste, de cand e plecat, cum i se pare acolo,etc apare intre noi o necunoscuta. O doamna foarte dichisita, abia iesita pe usa coaforului, cu un aer pretentios si cu doua fetite de mana, cam intre 3 si 5 anisori. Ne inglobeaza pe toti intr-o privire scurta, da un telefon si in nici 5 minute iese cineva din biroul functionarilor: o alta doamna care are un schimb calduros de replici cu cea nou-venita si apoi se intoarce in biroul ei. Dupa nici un sfer de ora de cand ajunsese in sala de asteptare, noua noastra prietena este invitata inauntru, le sunt facute fotografii ambelor fete, actele predate, tot in regula, iese si da sa plece.

Cei mai multi dintre noi, cei care statusem in sala aceea ore in sir, am simtit ca meritam o explicatie si am intrebat-o politicos daca stie ca noi suntem acolo de dimineata (era aproximativ ora 15:30) si ca este o totala lipsa de respect la adresa noastra ceea ce a facut dansa.

Ne-a raspuns pe un ton foarte iritat: ‘’Dar nu vedeti ca am copii, cum as fi putut sa stau la rand?!’’.

I-am explicat in zadar ca si noi avem copii, lasati care pe unde, cu cine a putut, si mai ales ca ne-a deranjat faptul ca macar nu a avut bunul-simt sa ne ceara voie. Daca ar fi aratat un minim de respect fata de noi si ne-ar fi intrebat macar din politete daca ii dam voie sa intre, pentru ca cele mici nu au rabdare sa stea atat de mult la rand, bineinteles ca i-am fi spus ca nu e nici o problema (chiar daca vazusem clar de ce e ea invitata in fata noastra). Am incercat in fel si chip s-o lamurim ca nu este frumos ceea ce a facut dansa, ca ne-am simtit sfidati si ca ar fi fost suficient din partea ei o simpla replica politicoasa pentru ca noi sa fim intelegatori cu situatia ei, fara sa ne simtim deranjati de faptul ca intra imediat ce a ajuns.

A devenit din ce in ce mai vehementa, acuzandu-ne tot pe noi de lipsa de maniere si de respect, convinsa ca nu a gresit cu nimic si bolborosind, in drum spre iesire, ceva despre lipsa de bun-simt.

Noi am ramas asteptandu-ne in tacere randul, cu ochii catre literele mari de pe perete ( citez din memorie): ‘’ In acest oficiu nu se primesc atentii.. Ne obligam sa tratam toti cetatenii in mod egal. Ne obligam sa va servim cu respect, fara cozi la ghizee…’’

PS : Ma gandesc ca poate oamenii si situatiile de genul acesta sunt de fapt o binecuvantare. Ne aduc aminte de ce am ales sa ne mutam si ne fac viata si inima mai usoare la plecare.

Mda, cred ca e un fel de act caritabil si acesta, dar nu reusim noi sa-l apreciem asa cum se cuvine....