The silent children

It's Christmas Eve. An angel is watching from Heaven the great colored Christmas lights that bathe the earth and the swarm of people, some cheerful others needy, but all in a special mood of celebration fuss-like. Every earthly heart beats in a more different pace than the usual one and even the war witnesses a holy truce night. It's quiet. Just for a night, because tomorrow the bombs will shoot again the air and will cool with their steeled poison the heat of the souls nested in their bodies, nerves will be strained again, screams will hurt the throats and whips will ruthlessly cut the air. But at least for one night it's quiet, gentle eyes are watching the children and the elderly, hands are caressing and offering gifts.
- God, tells the angel touched by the ephemeral spectacle on earth, tonight is really holy and people still treasure it. You have the power to do great wonders and they seem now ready to receive them. Lord, have mercy and overflow your goodness over them and make this night really magical.
- People are always asking for wonders and though these happen every day in their lives, they pass carelessly and blindly by and do not see them and then they continue to demand more and more miracles.
- I know Lord that their understanding is limited and their faith is little but never entirely lost. They keep asking again and again for miracles because although they do not see them, however, they do not lose hope that one day they will see with their own eyes something they can call a miracle. Is it not still faith? Let's do something really special for them tonight and give them something really great.
- What do you want me to give them?
- I do not know, what is most important to them? Health! Shall we heal the sick?
- I have done it for them before and I am still doing it now, but they rise from the hospital bed and go away without caring.
- God, I know what would be best: the words! You are the Word and out of it everything is born. They express in words both love and pain, can caress or kill a heart with a single word. There's nothing more important to them than words.
- You are wise, my angel! This night their words will come to life! People will be born from the words of the other people and they will have the creative fate. What they will utter from their heart tonight, that will be born and grow on earth! Go down to the earth, Angel, and say this prayer over their heads, says God giving him a papyrus. But be careful not to be disturbed in your way by the demons for they shall watch more diligently than ever in these holy nights and great is their zeal to spoil the good thing that someone is trying to do.
- I will be careful, Lord, said the angel and flew to earth.

At first, he was way down smoothly but the more he was descending, the more he felt the cold and the storm. Snowflakes were falling in thick curtains and covered the valleys and hills with a thick and bright coat. The rocky landscape was almost barren and now it was hiding its shameful nakedness under the snow that united heaven and earth in a desolate desert of snow and clouds. A white glove gleaned the cardinal points from their place and erased with its touch the horizon. Infinity had taken the form of a milky, white and confused sea that had forestalled the universe and the only movement that could be perceived was the waves of snow which were waving under the force of the wind playing them against their will in a hypnotic rhythm like a magic flute that makes the snakes dance.
The Angel's wings were beating more and more slowly hampered by the merciless claw of the frost. It was all the same up and down, wherever you looked, as far as the eye could see there was no living soul. Where to now? Only if he had encountered a human being to show him the way ...
The ice was tightening his body like a corset and he was feeling overwhelmed, almost to collapse. With the latest power he saw someone coming straight towards him. A black dot in the distance somewhere that was growing higher. A middle-aged man in a big thick black sheepskin coat firmly grabbed his arm:
- Where are you heading on this weather, traveler?
- What a fortune that I met you, I am trying to get to a house but this snow has tangled the paths and covered the view.
- Yes, what a fortune! It's an inn not far from here, I'll get you over there to warm yourself and you'll continue your way from there afterwards. I think you have a long road to go and an important mission to accomplish as you ventured outside on this weather.
- Yes, I have and I cannot delay it at all, but I can warm up just a little.
 Almost carried away by the wind, our traveller came to the inn which showed up as if from nowhere and set to take the chill off.
- Take and drink this cup to warm yourself! What's this?, the one with the sheepskin coat asked grabbing the paper with the prayer from the traveller's chest.
 - Give it back to me, nobody is allowed to touch it, it's my master's and it will be a big nuisance to lose it.
 - Take it back then, I didn't know it's so important. He handed the missive back to the traveller, but the paper seemed thinner and darker and with a smaller and otherwise inclined kind of writing. --- Maybe you'd better go now not to be late in your mission.
- That's right, approved the traveller and stood up thanking for the welcome and the drink. He got out and closed the door, and behind him the inn and the man with the sheepskin coat disappeared in a wave of black smoke that dissipated in burned oil like trail.

Not being aware of what had actually happened, the angel unfolded the paper and read what was written there over the earthlings. He had not been as careful as he promised. The devil had deceived him and replaced the papyrus so as to spoil his plan. He had to learn only much later that instead of words, people's silences will be born. Instead of love whispers, there will come to life those stunned moments when words remain chained in the chest prison, no longer getting to the lips, those strong and painful silences which lock in their quietness a thousand words each. 


                                                                                *


Somewhere in the distance, thousands of kilometres away in a festively adorned city, in an apartment from a London attic, John and Angela are arguing. The same accusations that have echoed many times from their little nest of in love students can be heard all over again. This time they sound stronger and sharper than ever. Both are passionately carrying on at each other with idealistic and young souls and none is listening to the other. In the dim light entering through the narrow window only the glint of tears which occasionally are draining on her cheek can be seen. Her messy hair flowing over her shoulders in glossy sea-like waves and a wavy and silky tuft trying to comfort her cheek and wipe the tears but she always drives it away angrily with her hand. She's so young. Not even the anger and the cry have been able to create a line on her face. She crams things at random in a suitcase and her long fingernails sink deeply into the silky puzzled dresses which are flying out of the closet to the leather prison where they are cramped and locked. She gathers all her love, disappointment, uncertainty and anger in three words that she casts with the same power and apparent judgment that she opens the door:

- I'm leaving!

John is silent and an unbearable and uneasy silence is spreading like smoke across the room. His heart is beating in a crazy and dizzying pace and his temples are throbbing. His eyes are hurting him and his hands are shaking. His soul is desperately screaming 'Stay, I love you!' ', but his jaw is turned to stone and he cannot say anything, his whole body is clenched in an absent trembling, paralyzed by doubt and fear.
Angela stops for a moment in the doorway, watching at John for the last time with fear and a trace of hope. The tears in her eyes are increasing the image of his silent and expressionless, seemingly unconcerned stature just like a magnifying glass. She goes out of the room and closes the door behind her.

                                                                              *
The same great night which proclaims birth and life for everyone, is for Albert, a young German in a small village, marked more by the chill of death. His heavy and black as hell boots, his military clothing and pale figure fit already to the gloomy colours of the painting that will have him as a character at the end of the journey starting tonight. The fear that floods his soul is as muddy, wet and cold as the trench where he foresees he will find his early unnatural end. He still is a child's spirit in a man's body. He feels like a scared little boy to whom the evil threat of death is the one opening the arms to the thunderous sound of machine guns, and not his tender mother singing a lullaby. His poor mother is crying silently in a handkerchief, by the almost cold fireside. But he must be strong and brave. His father learned him that and he wouldn't like for the life of him to disappoint him even now. It's his proof of manhood and he is determined to pass it. He wants to make him proud. Old father, Benedikt, is walking to and fro across the room in silence, ironically rehearsing a step that resembles a parade one. He is tired of so much life and so much death, both pointless and it's his inability against fate that revolts him. He thinks Albert's a good kid and maybe he has been too harsh on him all these years, and that maybe he forgets too often, each time, to show him how much he loves him and how much he trusts him. He sees him out to the gate without saying a word while knowing that he should tell it to him a thousand times. Now more than ever '' I'm proud of you! '' rings like a cathedral bell in his mind, but he cannot unleash this feeling resounding chime. Its strong vibration would dislodge the huge lump in the throat and would let go the dam that barely holds back the tears, a dam which is about to give way anyway. But he has to be strong for himself and for Albert. He taught Albert that men do not cry.

He would cry a while after and say out loud many times what he had not told him in the childhood or in the sad moments of good-bye, but he would only hope that his son could hear him from up there in heaven.


                                                                           *

Yolanda sits silently at the table writing and apparently looking intensely to the shadow that a burning candle reflects on the white paper in front of her. The flickering flame describes a lively game of shadows and lights on the sheet of paper that seems to want to come to life and talk. But the fear from Yolanda's soul keeps the paper prisoner in the pale silence it was born from and which can only free itself by the creative breath of a hand that would carve it with a heel dipped in ink. But Yolanda's hand sits still, she only writes the letter in her mind. Every year on Christmas Eve she thinks about her old friend, Sonia, and each time sits at a table trying to write. Rows are cluttering in the mind flooded with remorse, and the words are drowning in waves of sadness and regret. She is sorry. Sorry for betraying her, for deceiving her confidence and leaving her when it was the most difficult for her. She was young and innocent, she had just let behind her childhood, believing that she deserved everything and that from that moment on her life was solely hers and about her. She would like to be able to cry on that sheet and what she feels to print so deeply and clearly in the fibre of the paper so as when Sonia receives the letter, by touching the wet and crumpled paper to feel all her remorse and to forgive her. She can try to write to her, but a ferocious fear makes her heart leap into her mouth and her doubt makes her mind unclear like a strong drink. Perhaps Sonia has already forgotten her and she will not care for her letter, or maybe she will simply not be willing to answer to her and what's most she may not forgive her. She would then receive what she feels she deserves and not what she wants. She would write only this: ''Forgive Me!', but she does not have the courage; she hides the paper and the pen again in the drawer from which she took them with this thought that has been troubling her for so long. Maybe next year…


Sonia browses the stack of letters and the Christmas cards. There are many but none from Yolanda. She has always hopelessly dreamed of that one year she will get a few words from her old childhood friend. And she would like to have the opportunity to be told that she was forgiven and that she misses her, but probably Yolanda has already forgotten her long ago.

                                                                            **

 But time does not care about people's struggle and goes by rhythmically turning the pages of the calendars. The years have their own mathematics and no joy or human pain, no matter how big, can make them change their course. Seven years have passed since the offspring that were born on Christmas night that I mentioned earlier were born. A both blessing and curse full night.


John was a violin professor at the Conservatory and generally did not offer private lessons. He was determined to spend his free time for his own personal accomplishment, studying, practicing and composing. But being young and very talented he very quickly became known and a full account of people was always asking him to receive them or their children as students. He used to refuse them politely and even if sometimes it was more difficult, he usually managed to escape from their insistence. Of all them he noticed a mother who not only didn't give up but also had a special son. Arthur was 7 years old, was blond and slender like a girl. He was very smart and extremely talented at music, especially the violin, but he wouldn't speak a word. Nobody had been able to realize for sure if he could not or would not speak nor anyone or anything had been found that could help him. He was a good and sensitive kid, but because he was not speaking, he often seemed sullen and lonely. The violin was his only companion, which he used to take with him everywhere. He lived just a block from John and often when this one was practicing newer or older scores in the evening, Arthur used to sit on the pavement in front of John's window and imitate the songs trying to sing in tandem with him. John was terribly bothered by the child's habit which deconcentrated and spoiled the most rehearsal evenings. He would often try to chase him, but without any result, the child reappearing every time and sitting down on the curb calmly as if he would not have cared.

                                                                            *

Old Benedikt's still in his yard, on his old iron chair and works concentrated, in silence and solitude. He has been gathering from around the house and the neighbourhood for ever all kinds of wheels, truckles, nails, nuts, utensils and various special rotten things. He handles them in so many ways with infinite patience; he painstakingly polishes and fits them up until he achieves wonders. What seemed a pile of garbage and irons, lying at his feet, turns on the working table into perfect shapes: functional objects and machines, models and inventions. All are the result of days, sometimes even weeks of tireless work, of painful carefulness and sharp attention to every detail, although age makes his hands tremble and his eyes deceive him. But he does not complain on the hard work, he puts his whole soul and skill in what he makes and the things coming out at the end are like his dear sons to him. It is only that a child from the neighbors that is teasing him terribly. Markus is seven and is deaf and dumb. Thus he was born, and the doctors were unable to find him a cure. The boy is always sticking around Benedikt's house and often stops at the gate for hours and watches him through the fence boards. He keeps an eye on with the same patience the old man works and Benedikt’s insults do not enter his ears closed forever to any human sound. His eyes are large and black, deep and dark and it seems he is watching the old man with hatred and reproach. It looks like he has so many to tell him and he cannot say. As if he brings sadness from another world that he would like to make the old man responsible of. Perhaps he's the one who sneaks into the yard at night and in the storeroom and destroys everything Benedikt has built that day. He contemptuously crushes to pieces everything he finds on the working table and on the shelves and then disappears unseen and unheard by anyone. The thought that he will come again has disturbed man's countless nights and the image of his work destroyed and scattered on the floor again has darkened many of his mornings. He keeps calling him names or ignoring him, but anyway he never manages to get rid of him. This child upsets him deeply and does not understand why he is so rebelled against him. He acts as if he would feed with his anxiety and that he would find his rest only by irritating the old man.

                                                                               *

Yolanda's a doctor and spends every day trying to snatch dozens of children from the jaws of diseases and sometimes of death. He sees every moment a lot of suffering but also much confidence and gratitude in the small and scared eyes of those who watch her from the white hospital bed. She has got used to them and even in the most difficult situations she manages to keep her calm and treat them with professionalism. But she has recently admitted a girl of seven years old who is deeply troubling her. She would not know to say why but she feels something special about this child. Being in the narrow and uncertain border between life and death, the child although is not able to say anything, she always seems to try and say something in Yolanda's presence. It seems as if she is addressing a silent requirement and begs her with her eyes and by her suffering to do something. This strange feeling that the little girl is expecting her to do something apart from what she normally does is bothering Yolanda day and night. All patients expect from their doctor their rescuing and beg him to help them, she saw it a thousand times and she has always been at peace with herself thinking that she does every moment everything she possibly can. But she has never made herself so uneasy as now, preyed by an endless feeling that Tamila is asking for something different and she does not know what.

                                                                            *


Winters and summers come and go either slower or more rapidly, creating repeated generations of green leaves or sweeping the dried ones with a terrible wind. It is snowing quietly with big flakes and Christmas lights illuminate the streets and the souls again, giving light on the mysterious path of this night. Looking from the height of a wing in flight one can see endless rows of flickering spark on earth. There are millions of windows and behind each of them there is a life, a soul or a story which vibrates. Millions of experiences and stories the more intense the more unknown to others. Beyond each window, which seems to be just a light it is actually a whole world and there are so many, who knows them all?!

The Angel descends smoothly in flight and sits on the edge of a window looking inside: a little café lit only by candles, which spreads a pleasant smell of coffee and caramel pudding. John enters shrivelling and orders a coffee sunk in thought while sitting at a table. But he feels intensely watched and raised his eyes lazily. At the other end of the room there is the very her, Angela. She is watching him astonished, and with a shy smile she stands up and heads for his table.

Farther on, beyond a dimly lit and not too clean window, the flickering flame of the stove is scattering light and shadow games in the sombre silence of the room. It's a final tango of life with death on the rhythm of the memories that run their invisible thread for one last time in front of old Benedikt. He pursues increasingly tired their deeply blurred image and he vaguely hears their song for a second until the fire in the stove has gone out completely, leaving the darkness and the silence to fall over for eternity.

Leaving Benedikt's soul to death's care and ignoring the harsh Siberian frost, the angel resolutely follows his path and does not stop until he reaches Yolanda's sill. The lamp on her desk lights strong enough and the sheet of paper tormented by the pen's scratches, turns itself resigned into a letter. Yolanda has defeated her fears and has made up her mind not to let another year pass and to write to her friend hoping to be answered and forgiven.

Time flows from heaven and lays out itself on the ground beside the snowflakes. The quiet and misunderstood children sob easily in their sleep, turning from one side to the other in their bed and dreaming of something only they know about. Their silence lasts but for the first time this silence does not accuse time anymore, does not hurt snow or make angels return from their flight.

Tăcerile vii

E seara de Ajun. Un înger privește din cer marea colorată de beculețe de Crăciun ce scaldă pământul și furnicarul de oameni, unii mai voioși alții mai încercați de nevoi, dar toți cuprinși de o stare aparte, de un freamăt de sărbătoare. Fiece inimă pământeană bate într-un alt ritm decât cel de fiecare zi, până și războiul a cunoscut o sfântă noapte de armistițiu. E liniște. Doar pentru o noapte, de mâine bombele vor săgeta din nou văzduhul și vor răci cu otrava lor oțelită căldura sufletelor culcușite în trupuri, nervii se vor încorda din nou, țipete vor răni gâtlejuri și biciuri vor despica nemiloase aerul. Dar cel puțin pentru o noapte e liniște, ochii privesc blând spre copii și spre bătrâni, mâinile mângâie și oferă daruri.

- Doamne, îi spune îngerul înduioșat de efemera priveliște de pe pământ, iata această noapte cu adevărat e sfântă și oamenii încă mai pun preț pe ea. Tu ai puterea să faci mari minuni și uite că ei acum ar fi pregătiți să le primească. Îndură-te Doamne și revarsă din bunătatea Ta asupra lor și fă cu adevărat această noapte magică. 

- Oamenii cer mereu minuni și deși ele se întâmplă zi de zi în viața lor, trec nepăsători și orbi și nu le văd și continuă să ceară noi și noi miracole.  

- Știu Doamne că înțelegerea lor e limitată și credința lor puțină dar nu pierde nicicand cu totul. Cer iar și iar minuni pentru că deși ei nu le văd, nu-și pierd totuși speranța că într-o zi vor vedea cu ochii lor ceva ce ei numesc o minune. Nu tot credința e și asta? Hai să facem ceva cu adevărat deoebit pentru ei în noaptea asta și să le dăm ceva ce-ar fi cu totul minunat pentru ei.
- Și ce-ai vrea tu să le dăm?

- Nu știu, ce e cel mai important pentru ei? Sănătate! Să le vinecam bolnavii?

- Am mai făcut așta pentru ei și înainte și o fac și acum, dar se ridică de pe patul de spital și pleacă mai departe fara sa le pese. 

- Știu Doamne ce-ar fi cel mai potrivit: cuvintele! Tu ești cuvântul și de la cuvânt se nasc toate. Ei prin vorbe exprimă ce iubesc și ce îi doare, managaie sau omoară cu o singură vorbă. Nu e nimic mai important pentru ei decât sunt cuvintele.

- Ești înțelept ingere! Astă-noapte cuvintele lor vor prinde viață! Se vor naște oameni din cuvintele altor oameni și misiune creatoare vor avea aceștia. Ceea ce vor rosti cu cuvânt venit din inimă, în această noapte, aceea să se nască și să crească pe pământ! Du-te dară pe pământ ingere și rostește rugăciunea aceasta deasupra capetelor lor, spune Dumnezeu dându-i îngerului un papirus. Dar ai mare grijă să nu fii tulburat în drumul tău de demoni căci aceștia veghează mai cu sârg ca oricând în nopțile sfinte ca această și mare e râvna lor în a strica lucrul bun pe care încearcă cineva să-l facă.

- Voi fi cu băgare de seamă, Doamne, spuse îngerul și-și luă zborul spre pământ.

La început îi fu drumul lin dar coborând mai mult îl cuprinse frigul și furtuna. Fulgi de nea cădeau în perdele groase și acoperiseră văile și dealurile cu o plapumă groasă și strălucitoare. Întinderea stâncoasă era aproape lipsită de vegețatie și acum își ascundea rușinoasa nuditatea sub neaua ce unea cerul cu pământul într-un deșert dezolant de zăpada și nori. O mănușa albă culesese punctele cardinale de la locul lor și ștersese cu atingerea ei linia orizontului. Infinitul căpătase forma unei mări lăptoase, albe și confuze ce acaparase întreg universul și singura mișcare ce se percepea era unduirea valurilor de nea sub puterea vântului care le juca fără voia lor într-un ritm hipnotic precum un fluier fermecat ce face șerpii să danseze.

Aripile îngerului bat din ce în ce mai încet îngreunate de gheara nemiloasă a gerului. Totul e una și-n sus și-n jos oriunde ai privi cât vezi cu ochii și nici țipenie de om. Încotro s-o ia acum? Dacă ar întâlni măcar o suflare omenească s-o întrebe care-i drumul…

Gheața își strânge corsetul în jurul lui și se simte copleșit, aproape să se prăbușească. Cu ultimile puteri zărește parcă pe cineva îndreptându-se spre el. Un punct negru undeva în depărtare care se face din ce în ce mai mare. Un bărbat între două vârste într-un cojoc negru mare și gros îl apucă ferm de braț:

- Încotro drumețule pe vremea asta?

- Mare noroc că te-am întâlnit, încerc să ajung la o așezare omenească dar ninsoarea asta a încurcat cărările și a astupat privirea.

- Da, mare noroc! E un han nu dearte de aici, te voi duce acolo să te încălzești și-ți vei continua drumul de acolo după aceea. Mă gândesc că ai un dum lung și-o misiune importantă de te-ai pornint la drum pe vremea asta.

- Da , așa e și nu pot întârzia nicidecum, dar măcar o clipă să mă încălzesc.

Dus mai mult pe sus, drumețul nostru a ajuns la hanul apărut parcă de niciunde și s-a așezat să se dezmorțească.

-Ia și bea cupa aceasta și te încălzește! Ce-i aceasta? Întrebă cel cu cojocul și-i smulse drumețului de la piept hârtia cu rugăciunea.

-Dă-mi-o înapoi, nimeni n-are voie să pună mână pe ea, e a stăpânului meu și mare pacoste ar fi s-o pierd.

-Ia-o dară înapoi, n-am știut că-i așa de importantă. Îi înmână înapoi drumețului misiva, dar parcă hârtia era mai subțire și mai închisă la culoare și scrisul mai mărunt și altfel înclinat. --- -Poate ar fi bine să te duci acum să nu întârzii în drumul tău.

-Așa e, aprobă călătorul și se ridică mulțumind pentru primire și băutură. Ieși și închise ușa, iar în urma lui hanul și cel cu cojocul dispărură într-un val negru de fum ce se risipi într-o dâră ca de păcură arsă.

Neștiind nimic din toate câte se petrecuseră de fapt, îngerul desfășură hârtia și ciți cele scrise acolo deasupra pămâtenilor. Nu fusese atât de cu băgare de seamă pe cât promisese. Diavolul îl înșelase și-i înlocuise papirusul ca să-i strice planul. Avea să afle abia mult mai tarziu că în locul cuvintelor, se vor naște tăcerile oamenilor. În loc de șoapte de iubire, aveau să prindă viață acele clipe înmărmurite când vorbele au rămas înlănțuite în închisoarea pieptului, nemaiajungând pe buze, acele tăceri puternice și dureroase care au ferecat în liniștea lor câte o mie de cuvinte fiecare.

                                                                         *
Undeva în depărtare, la mii de km distanță, într-un oraș împodobit de sărbătoare, într-un apartament dintr-o mansardă londoneză, John și Angela se ceartă. Se aud același și aceleași reproșuri care au mai răsunat de atâtea ori în micul lor cuib de studenți îndrăgostiți. De data asta sună mai puternic și mai tăios ca oricând. Amândoi își varsa în același timp cu patos vijelia din sufletul tânăr și idealist și niciunul nu-l mai ascultă pe celalalat. În lumina timidă ce intră pe geamul îngust lucesc din când în când lacrimile ce se scurg pe obrazul ei. Părul bond îi curge dezordonat pe umeri în valuri lucioase ca ale mării și o șuvița ondulata și matasoara încearcă să-i mângâie obrazul și să.i șteargă lacrimile dar ea o alungă de fiecare dată furioasă cu mâna. E atât de tânără. Nici măcar furia și plânsul n-au reușit să descrie o cuta pe fața ei. Îndeasă la nimereală lucruri într-o valijoara și unghiile lungi se afundă adânc în mătăsurile rochiilor ce zboară nelămurite din dulap spre închisoarea de piele în care sunt înghesuite și ferecate. Își adună toată dragostea, dezamăgirea, nesiguranța și furia într-un singur cuvânt pe care-l aruncă cu aceeași putere și aparentă hotărâre cu care deschide și ușa:

- Plec!

John tace și o liniște grea și apăsătoare ca un fum greu se adună în toată încăperea. Inima îi bate nebună într.un ritm amețitor iar tâmplele îi zvâcnesc. Ochii îl dor, iar mâinile îi tremură. Sufletul lui strigă cu disperare ‘’Ramai, te iubesc!’’, dar maxilarul îi e prefăcut în piatră și nu poate rosti nimic, întreg trupul îi e încleștat într-un tremur absent, paralizat de dubiu și de frică.

Angela se oprește pentru o clipă în prag, privildu.l pe John pentru ultima dată cu teamă și cu o urmă de speranța. Lacrimile din ochii ei măresc asemena unor lupe imaginea staturii lui tăcute și inexpresive, aparent nepăsătoare. Iese și închide usa în urma ei.


Aceeași noapte minunată care pentru toată lumea vestește naștere și viață, pentru Albert, un tânăr dintr-un sătuc german, e marcată mai degrabă de fiorul morții. Bocancii grei și negri ca iadul, hainele militare și figura palidă sunt deja asortate culorilor sumbre ale picturii din care va fi personaj la finalul călătoriei pe care o începe astă-seară. Frica ce-i inundă sufletul e la fel de mocirloasa, udă și rece precum tranșeea în care presimte că-și va găsi sfârșitul venit nefiresc de devreme. Trupul e de bărbat dar inima încă de copil. Se simte un băiețel speriat spre care își deschide brațele malefice amenințarea morții, în sunet tunător de mitraliere, nu mama cea duioasă cântând un cântec de leagăn. Mama plânge sărmana înăbușit într.o batistă, la gura sobei aproape reci. Dar trebuie să fie tare, să fie curajos. Așa l-a învățat tata și n.ar vrea pentru nimic în lume să.l dezamăgească chiar acum. E proba lui de bărbăție și e hotărât s.o treacă. Vrea să.l facă mândru. Bătrânul tata, Benedikt, se plimbă în lungul și-n latul încăperii în tăcere, bătând un pas ce seamănă ironic a pas de defilare. E obosit de-atâta viață și de-atâta moarte, amândouă fără rost și-l revoltă neputința lui în fața sorții. Se gândește că Albert e un copil bun și că poate a fost prea dur cu el în anii ăștia, că poate a uitat de prea multe ori, de fiecare dată, să-i arate cât de mulți îl iubește de fapt și câtă credința are-n el. Îl petrece până la poartă fără să scoată un cuvânt deși știe că ar trebui să i.o spună de vreo mie de ori. Acum mai mult ca oricând ‘’Sunt mândru de ține!’’ răsuna ca un clopot de catedrală în gândul lui, dar nu poate da frâu liber acestui dăngănit răsunător de sentimente. Vibrația lui puternică ar dizloca nodul imens din gât și ar da drumul barajului ce ține cu greu lacrimile în frâu, un baraj care și așa stă să cedeze. Dar trebuie să fie puternic, pentru el, pentru Albert. El l-a învățat pe Albert că bărbații nu plâng.

Avea să plângă însă și să rostească cu glas tare de nenumărate ori tot ce nu i.a spus în anii copialriei și nici în clipa tristă a despărțirii, dar putea doar să spere ca fiul său îl auzea de acolo de sus din cer.


Yolanda stă tăcută la masă de scris și pare că se uită prelung la umbra pe care lumânarea arzândă o lasă pe hârtia albă din fața ei. Pâlpâirea flăcării descrie un joc viu de umbre și lumini pe coala de hârtie ce pare că vrea să prindă viață și să vorbească. Dar teama din sufletul Yolandei ține hârtia prizonieră în tăcerea palidă în care s.a născut și din care nu se poate elibera decât prin suflul creator al unei mâini ce-ar sculpta-o cu tocul înmuiat în cerneală. Mâna Yolandei stă însă nemișcată, ea își scrie scrisoarea doar în gând. În fiecare an în ajunul Crăciunului se gândește la vechea ei prietenă, Sonia și de fiecare dată se așează la masă încercând să.i scrie. Rândurile i se învălmășesc în minte inundate de remușcări, iar cuvintele se inneaca în valuri de tristețe și regret. Îi pare rău. Îi pare rău că a trădat-o, îi pare rău că i-a înșelat încrederea și a părăsit-o când îi era mai greu. Era tânără și neștiutoare, evadată proaspăt din copilărie, crezând că totul i se cuvine și că de-atunci încolo viața era numai și numai a ei și despre ea. Și-ar dori să poată plânge pe foaia aceea și ceea ce simte să se imprime atât de adânc și de clar în fibra hârtiei încât Sonia, atunci când ar primi scrisoarea, atingând hârtia udă și mototolită să simtă toată remușcarea ei și s-o poată ierta. Ar încerca măcar să.i scrie, dar o teamă feroce îi strânge inima, iar îndoiala îi întuneca gândirea ca o băutură tare. Poate că Sonia a uitat-o deja, poate că nici nu-i va păsa de scrisoarea ei sau poate că pur și simplu nu va voi să-i răspundă și mai presus de orice poate nu va putea s-o ierte. Și-ar primi atunci răsplata pe care simte că o merită dar pe care nu și-o dorește. I-ar scrie doar atât: ‘’Iarta-mă!’’, dar n-are curaj; asunde din nou hârtia și tocul în sertarul din care le-a luat, împreună cu gândul acesta care o macină demult. Poate la anul…

Sonia răsfoiește teancul de scrisori și felicitări de Crăciun. Sunt multe dar niciuna de la Yolanda. A visat mereu fără speranță că într-un an va primi câteva cuvinte de la vechea ei prietenă din copilărie. Și-ar dori să aibă ocazia să-i spună că a iertat-o și ca-i e dor de ea, dar probabail că Yolanda a uitat-o deja demult.

**

Timpul nu ține însă cont de zbuciumul oamenilor și merge mai departe, întorcând ritmic paginile calendarelor. Anii au matematica proprie și nici o bucurie sau durere omenească, oricât de mari, nu îi pot face să-și schimbe cursul lor. Au trecut 7 ani de când au prins viață vlăstarele ce s-au născut în noaptea de Crăciun pe care am pomenit-o mai devreme. Noapte de binecuvântare și blestem. 

John e profesor de vioară la Conservator și în general nu oferă lecții private. Era hotărât să-și petreacă timpul liber pentru sine însuși, studiind, exersând și compunând. Dar fiind tânăr, și foarte talentat a devenit repede cunoscut și o seamă întreagă de oameni îl rugau mereu să-i primească pe ei sau pe copii drept elevi. Îi refuza mereu politicos și chiar dacă uneori era mai greu, reușea de obicei să scape de insistențele lor. Dintre toți însă i-a atras atenția o mamă care nu numai că nu se dădea nicicum bătută dar avea și un fiu deosebit. Arthur avea 7 ani, era blond și firav ca o fetiță. Era foarte isteț și extrem de talentat la muzică, mai ales la vioară, dar nu scotea nici o vorbă. Nimeni nu reușise să-și dea seama cu siguranță dacă nu putea sau nu voia să vorbească și nici nu se găsise nimeni și nimic care să-l poată ajuta. Era un copil bun și sensibil dar pentru că nu vorbea părea adesea ursuz și singuratic. Singura companie nedespărțită îi era vioara, pe care o lua cu el peste tot. Locuia la doar o stradă distanță de John și de multe ori când acesta exersa partituri mai noi sau mai vechi, la ceas de seară, Arthur se așeza pe caldarâmul din fața ferestrei lui John și-i imita melodiile încercând să cânte în tandem cu el. Pe John îl sâcâia teribil acest obicei al copilului, îl deconcentra și-i strica cele mai multe seri de repetiții. Încerca frecvent să-l alunge, dara fără rezultat, copilul reapărând de fiecare dată și așezându-se calm pe bordura ca și cum nu i-ar fi păsat.

Bătrânul Benedikt e tot în curte, pe vechiul lui scaun de fier și șurubărește concentrat, în liniște și singurătate. De când se știe adună de prin casă și de la vecini tot felul de roți, rotite, cuie, piulițe, ustensile și felurite măruntaie de aparte stricate. Le manevrează în fel și chip cu infinită răbdare, le lustruiește și le montează cu migală până când obține adevărate minuni. Ceea ce părea un maldăr de gunoi și fiare, zăcând la picioarele lui, se transformă pe măsuța de lucru în întruchipări perfecte: obiecte și mașinării funcționale, machete și invenții. Toate sunt rodul a zile, uneori chiar săptămâni întregi de muncă neobosită, de migală dureroasă și de atenție ascuțită la fiecare detaliu, deși vârsta îi face mâinile să tremure și ochii să.l înșele. Nu se plânge însă de munca grea, își pune tot sufletul și toată priceperea în ceea ce face și lucrurile care ies la final îi sunt dragi ca niște fii. Atâta doar îl necăjește teribil un copil din vecini. Markus are 7 ani și e surdo-mut. Așa s-a născut, iar doctorii n-au reușit să.i găsească un leac. Băiatul da mereu târcoale casei lui Benedikt și se oprește adesea la poartă și.l privește ore în șir printre scândurile gardului. Îl urmărește cu aceeași răbdare cu care bătrânul lucrează, iar ocările lui Benedikt nu pătrund în urechile lui închise oricărui sunet omenesc. Are ochii mari și negri, adânci și întunecoși și pare că.l privește pe bătrân cu ură și reproș. Arată că și cum ar avea atâtea de multe să.i spună și nu poate. Parcă aduce cu el o tristețe din altă lume de care vrea să.l facă pe bătrân vinovat. Pesemne tot el e cel care se furișează noaptea în curte și.n magazie și distruge tot ce a construit Benedikt în ziua respectivă. Sfărâmă cu ciudă în bucăți tot ce găsește pe masă de lucru și pe rafturi și.apoi dispare nevăzut și neauzit de nimeni.  Gândul că va veni din nou i.a tulburat bărbatului nenumărate nopți și imaginea muncii lui distrusa și împrăștiată pe podea i-a întunecat multe dimineți. Ba-l  ocărăște ba-l ignoră , dar n-a reușit niciodată  scape de el.   Îl supără profund acest copil  și nu pricepe de ce e atât de răzvrătit împotriva lui. Se poartă de parcă s-ar hrăni cu neliniștea  lui  și nu și-ar găsi  odihna decât supărandu-l pe bătran.

Yolanda e medic și își petrece zi de zi încercând să salveze zeci de copii din ghearele bolii și uneori chiar ale morții. Vede în fiecare clipă multă suferința dar și multă încredere și recunoștință în ochii aceia micuți și speriați care o privesc de pe patul alb de spital. S-a obișnuit cu ei și chiar și în situațiile cele mai dificile reușește să-și păstreze calcul și să intervină cu profesionalism. Are însă internată de curând o fetiță de 7 ani care o tulbură profund. N-ar ști să spună de ce dar simte ceva deosebit în legătură cu acel copil. Aflată în spațiul îngust și incert dintre viață și moarte, copila deși nu are putere să rostească nimic, pare mereu în prezența Yolandei că încearcă să spună ceva. Parcă-i adresează o cerința mută și-o imploră din ochi și din zbaterea ei să facă ceva. Sentimentul acesta straniu ca fetița așteaptă ceva de la ea, altceva decât în mod normal, n-o părăsește pe Yolanda nici zi nici noapte. Toți bolnavii așteaptă de la medicul lor salvarea și-l imploră să-i ajute, a văzut asta de mii de ori și mereu a fost liniștită cu gândul că face în fiecare moment tot ce-i stă în putință. Niciodată nu s-a frământat așa ca acum, roasă de o nesfârșită senzație că Tamila îi cere ceva deosebit și ea nu știe ce.

*

Ierni și veri se succed în curgere când mai lentă, când mai rapidă, născând repetate generații de frunze verzi și maturându-le cu vânt năpraznic pe cele uscate. Ninge liniștit cu fulgi mari, apăsători și luminițe de Crăciun se aprind din nou pe străzi și în suflete, luminând drumul tainic al acestei nopți. Privind de la înălțimea unei aripi în zbor se văd pe pământ infinite șiruri de scântei pâlpâitoare. Sunt milioane de ferestre și în spatele fiecăreia dintre ele vibrează o viață, un suflet, o poveste. Milioane de trăiri și de povești pe cât de intense pe atât de neștiute pentru ceilalți. Dincolo de fiecare geam, ceea ce pare a fi doar o lumină e de fapt o întreagă lume și sunt atât de multe, cine să le cunoască pe toate?!

Îngerul coboară lin din zbor și așezându-se pe marginea unui geam se uită înăuntru: o cafenea micuță, luminată doar de lumânări, din care răzbate miros plăcut de cafea și budincă de caramel. John intră zgribulit, comandă o cafea și se așează la o masă, cufundat în gânduri. Se simte însă privit insistent și își ridica alene privirea. La celălalt capăt al sălii se află chiar ea, Angela. Îl privește uimită, și cu un surâs timid se ridică și se îndreaptă spre masa lui.

Mai departe, dincolo de o ferestruică slab luminată și nu prea curată, flacăra plăpândă din soba împrăștie jocuri de lumini și umbre în liniștea sumbră a camerei. E un tango final al vieții cu moartea pe ritmul amintirilor ce-și derulează firul nevăzut pentru o ultimă dată în fața bătrânului Benedikt. Le urmărește din ce în ce mai obosit imaginea profund încețoșată, le mai aude vag o clipă melodia, până ce focul din sobă se stinge de tot, lăsând întunericul și liniștea să cadă pe veci.

Lăsând sufletul lui Benedikt în grija morții și ignorând gerul aspru siberian, îngerul își urmă cu hotărâre calea și nu se opri până nu poposi pe pervazul Yolandei. Lampa de pe biroul ei lumina destul de puternic, iar coala de hârtie chinuită de săgetările peniței, se transforma supusă într-o scrisoare. Yolanda și-a înfrânt temerile și s-a hotărât să nu mai lase încă un an să treacă și îi scrie prietenei ei cu speranța că va primi răspuns și iertare.

Timpul curge din cer și se așterne pe pământ alături de fulgii de nea. Copii tăcuți și neînțeleși suspină ușor în somn, se întorc în așternuturi și visează ceva numai de ei știut. Liniștea lor dăinuie mai departe dar pentru prima dată tăcerea aceasta nu mai acuza timpul, nu mai face zăpada să doară și îngerii să se întoarcă din zbor.

Cum sunt oamenii aici ?

O poveste cu tâlc pe care am auzit-o mai demult. Nu-i cunosc autorul sau sursa inițială, dar cred că merită spusă mai departe.

Un cerșetor ședea la poarta unei cetăți. Venind un om dintr-o altă cetate, se oprește in poartă si-l întreabă pe cerșetor:

- Cum sunt oamenii aici in cetatea aceasta ? Sunt buni sau răi? 

Add caption

Atunci cerșetorul îl intreabă:
- Dar in cetatea din care vii tu cum erau?
- Erau oameni de toate felurile dar mai mult buni.
- Buni sunt si aceștia, fii fără grijă!

Mai târziu dă să intre in cetate alt călător si la fel se oprește în fața cerșetorului si întreabă:
 - Cum sunt oamenii aici in cetatea aceasta ? Sunt buni sau răi?
- Dar in cetatea din care vii tu cum erau?
- Erau oameni de toate felurile dar cei mai mulți erau tare răi.
- Răi sunt si acestia!

Neînțelegând răspunsurile diferite date de cerșetor, portarul cetății îl intreabă pe acesta:
- De ce ai i-ai zis unuia că oamenii de aici sunt buni și altuia că sunt răi? Pe unul dintre ei l-ai mințit, pe care?
- N-am mințit pe niciunul dintre ei. Dacă acela a văzut o viață intreagă oamenii ca fiind buni in jurul lui atunci tot buni îi va vedea si pe cei de aici. La fel celălalt daca a căutat sa vadă doar raul din lume, tot răul îl va vedea oriunde va merge. 



Foto: Dan Tutui

Despre cercul de confort si torsul la gura sobei

Am trăit cu ceva timp în urmă o experiență interesantă și mai ales am primit o lecție de viață pe care cred că merită să v-o împărtășesc și vouă. E vorba despre genul acela de lucruri pe care le știm cu toții, le-am auzit, suntem de acord cu ele în principiu dar avem nevoie adesea de cineva care să ni le reamintească la momentul potrivit pentru a ne face curaj să le aplicăm concret în viața noastră.

Mai exact, am fost invitată la un eveniment, un teambuilding la care eram foarte nehotărâtă dacă să merg sau nu. Planul pentru ziua respectivă cuprindea o serie intreaa de activități sportive și de divertisment, fie dintre cele la care n-am fost nicodată talentată și implicit le-am evitat cât am putut, fie dintre cele care îmi erau complet străine. ‘’An endless list of things I suck at’’ (o listă infinită de lucruri la care sunt varză) cum ar spune o prietenă.

Ceilalți invitați erau colegi în compania cărora m-am simțit totdeuna foarte bine, persoane cu care am rezonat și a căror companie o apreciez, dar activitățile programate erau foarte diferite de cele cu care obișnuiesc eu să-mi petrec timpul liber. De aici și marea dilemma de a da curs invitației sau de a refuza politicos.

Așa cum era previzbil am apelat la sfatul celei mai bune prietene. Mai puțin previzibil a fost însă răspunsul pe care l-am primit de la ea. Mi-a răspuns la întrebarea mea cu o serie de alte intreabari, dar în întrebări se află de fapt răspunsurile:

 - Nu știu dacă să mergi sau nu, dar mă întreb un lucru: când vom fi noi bătrâne, la 80 de ani și vom împleti singure la gura sobei la ce ne vom gândi? Ne vom aminti de zilele în care am stat în casă și n-am făcut nimic pentru că ne-a fost prea teamă să îndrăznim să facem ceva, sau ne vom aminti cu un zâmbet melancolic și mulțumit de momentele în care am ieșit din cercul de confort și am făcut ceva nou, curajos, poate aproape nebunesc, când ne-am depsit limitele, de momentele ușor penibile dar amuzante când am încercat, ne-am distrat, am experimentat ?

Ca răspuns la întrebările ei am dat curs invitației și am pășit în afara zonei de confort, ușor temătoare dar deschisă către experiente noi.

Nu vă imaginați că am devenit brusc și absolut miraculos o sportivă desăvârșită, câștigând detașat competiția, cum s-ar întâmpla într-un film american. Nici pe departe, am resuit doar să o scot la capăt relativ onorabil, dar dincolo de punctajul în sine la finalul zilei am obținut o lecție valoroasă. Am petrecut în compania unor oameni minunați, o zi foarte frumoasă în care am descoperit și încercat lucruri noi care mi-au plăcut enorm deși n-aș fi bănuit înainte, descoperindu-mă pe mine așa cum nu mă știam. Am conștientizat în sfârșit că fiecare e mai talentat la ceva și mai puțin talentat la altceva și că nu e nici o dramă dacă la anumite activități ‘’ma fac de ras’’. Am acceptat în sfârșit faptul că am voie să nu fiu neapărat (cea mai) bună în orice aș fi pusă în situația de a face la un moment dat, ceea ce îmi da curajul să mai încerc și altă data dacă voi avea ocazia și certitudinea că va fi din ce în ce mai bine de la o încercare la alta. M-am judecat și m-am simțit judecată mai puțin și m-am distrat, am învățat și am trăit mai mult. Acesta este cuvântul: ‘’am trait’’.

Si mi-am redesenat cercul de confort, i-am șters marginile și l-am reconturat de data aceasta mai larg. și nu l-am mai închis, i-am lăsat o mică deschizătură prin care să las eventuale experiențe noi să pătrundă și șă-l lărgească și mai mult. Cât despre ziua în care am făcut asta, mi-o voi aminti cu siguranță atunci când voi fi bătrână într-un balansoar în fața sobei (vreun calorifer inteligent conectat la internet probabil la vremea aia).

Uitați-vă bine unde e limita cercului în care stați voi închiși și oricât de mare ar fi el, tot luați o radieră și un creion în mână și redesenati-l mai larg! Vă spun sincer că merită!


Sursa foto

Unde-i popa, nu e popa, unde-i satanistul, nu e satanistul

Privind în ansamblu discuțiile pe tema incendiului de la clubul Colectiv, observ că cel mai mare volum de energie este irosit în dispute pe tema Bisericii Ortodoxe Române: ce fac preoții, ce averi au, ce averi n-au, ce tarife practică, câte biserici construiesc și așa mai departe la nesfârșit.  Cumva problema biserciii a devenit prioritatea numărul  1 într-un subiect în care în realitate nu e implicată decât tangențial.  

Sunt de accord că BOR are păcatele ei, destul de grele și ar cam trebui spovedită serios și ar merita un canon spre îndreptare.  Dar haideți să facem asta de mâine încolo! Astăzi avem o altă mare problemă: un număr foarte mare de oameni au murit arși de vii mai ceva că șobolanii pentru că România este țara spăgii, a șmecheriei, a ignorării oricărei reguli de siguranță sau de bun-simț  și a lui ‘’merge și asa’’. Când a venit popa și ce-a citit la înmormântare e o problemă laterală, esențial este CÂND A VENIT SALVAREA și mai ales faptul că acei oameni NU TREBUIAU SĂ MOARĂ.
 
Poate e doar părerea mea dar am impresia că se încearcă o divagare a discuției de la esența problemei, o canalizare a frustrării noastre în altă parte așa încât unii să scape basma curată sau măcar mai ușor decât merită.  Suntem împresurați din toate părțile cu mesaje fitiliste de genul afacerilor preoțești sau a faptului că acei tineri erau sataniști și tot felul de alte articole care stau sub semnul senzaționalului.  Pentru orice ființă umană, cleric sau nu, ar trebui să fie limpede că nimeni nu este în măsură să decreteze legitmitatea morții cuiva pe crietriul muzicii acultate sau a locului în care se afla într-un anumit moment.

 Chiar presupunând că ar fi ceva în neregulă cu ceea ce făceau ei acolo, știm foarte bine că viața unui om e o perpetuă evoluție și un moment sau o seară nu e definitorie pentru întreaga lui existența. Iar cei care mai mai dau și pe la biserică, cu atât mai mult ar trebui să știe că ‘’Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu’’ (Iez. 18, 32).  Așa că vă rog nu-I mai credeți pe cei care se dau credincioși dar se exprimă plini de ură față de moartea unor semeni pentru că aceia nu la Sfântă Liturghie au auzit așa ceva, ei sunt doar lupi îmbrăcați în oi. Adevărații slujitori ai lui Dumnezeu, fie ei preoți sau mireni, NU propovăduiesc ura, violența și discriminarea, nici în biserică nici în afara ei!

 Dar ca de obicei, persoanele cu puncte de vedere extremiste se exprimă cel mai vocal, iar părerile acestea sunt extinse asupra întregii categorii din care provin personale respective.
 întrebarea mea este însă alta: câtă vreme noi avem atenția toată ocupată numărând colacii (sau mașinile) popii și explicându-i unui extremist că elimitat și meschin, în timpul asta cine ce anchetează, cine ce raportează și mai ales cine ce ce mușamalizează ? Atât în cazul de față cât și în altele care erau de maximă actualitate și în plină dezbatere până când brusc s-a schimbat scena.


Este absolut admirabilă mobilizarea, empatia și  solidaritatea de care au dat dovadă românii în aceste zile și tocmai de aceea sper că această inițiativă să își păstreze forța de a schimba ceva.  Dar ca acest lucru să se întâmplă cred că este necesar să rămânem concentrați asupra scopului nostru, să dezbatem problemele una câte una, echilibrat și cu mintea deschisă și mai ales să nu ne pierdem în conflicte mărunte între noi pentru că atunci ne.am pierdut toată forța.
 
Stiți voi:  ‘’Dezbina și cucerește!’’.
 

 

Facem ceva să prevenim sau continuăm să numărăm victime ale inconștienței și nepăsării ?

Incep prin a transmite sincere condoleanțe tuturor părinților care și-au pierdut copiii în incendiul din clubul bucureștean, sau în orice alte condiții mai mult sau mai puțin mediatizate, mai recente sau mai vechi. Indiferent de detaliile întâmplării, nu există o pierdere mai dureroasă decât aceea a părintelui care trebuie să-și îngroape propriul copil.

Mă voi ține departe de speculațiile cu aer mistic referitoare la data la care acest dezastru s-a întâmplat, la fel că și de mult dezbatutul aspect al implicării bisericii și preoților în acest eveniment nefericit. Voi reveni și asupra acestui subiect într-un articol viitor.

Pentru moment simt însă o impetuoasă necesitate de a pune o serie de întrebări de ordin foarte practic și sper ca în acest mod să contribui și eu alături de cei care s-au exprimat în acest sens înaintea mea la tragerea unui semnal de alarmă în privința respectării regulilor de siguranță și protecţie a muncii și a altor activități. Sau mai bine spus la instituirea unor reguli și rutine care din păcate actualmente fie nu există, fie sunt ignorate complet.

Când va avea și România instituții și funcționari responsabili, pentru care viața a sute de oameni, să valoreze mai mult decât o spagă? Intreb pentru că nu-mi pot imagina cum alfel un atfel de spațiu a primit autorizație de funcționare. Inspectoratul în Construcții ne poate spune ceva în acest sens?

Rămânând tot în sfera responsabilității, organizatorii și-au pus problema vreo clipă dacă e în regulă sau nu să plaseze artificiile acolo, dacă e sigur să primească mai mulți oameni decât capacitatea localului și dacă e normal să existe o singură ieșire? Care era planul de evacuare și de intervenție conceput special pentru acel eveniment, în cazul în care ceva, orice, mergea prost?

Poate Ministerul Sănătății și cel al Apărării Naționale vor să ne spună ceva liniștitor nouă celor care ne întrebăm retoric ce s-ar întâmplă în caz de o calamitate mai mare decât un incendiu într-un club. Dacă într-o situație relativ banală ca această s-a intervenit cu întârziere și haotic, fără nici un plan, fără nici un fel de rutină de acționare în astfel de situații și niște scântei de la niște artificii s-au transformat într-o dramă națională, la ce să ne așteptăm în caz de un cutremur, bombadament sau cine știe ce calamitate cu adevărat de proporții ?!

In România există o mare problemă și nimeni nu pare să fie conștient de ea: nimeni nu dă doi bani pe regulile de siguranță, de protecția muncii, instruire avizată cu privire la acordarea primului ajutor, reguli de evacuare în caz de incendiu sau altă calamitate. De la Vlădică până la Opincă nimeni nu știe nimic în acest sens și nici nu-i păsa și astfel se creează un lanț al slăbiciunilor care îi face din păcate pe toți cei implicați la fel de inconștienți și de vulnerabili, de la participanți, până la patron, organizatori, autorități etc de unde rezultă și haosul, panică și multitudinea de victime.

Câte zeci sau sute de ani mai trebuie să treacă până când vom intra și noi în rând cu lumea civilizată și se va interzice fumatul în locurile publice, se va face o evaluare realistă a spațiilor de lucru și de agrement și mai ales până când cetățenii vor fi conștientizați și intruiti în acest sens?

Am făcut o serie întreagă de ani de școală în România și am lucrat în două firme diferite și în toți acești ani nu am primit nici un fel de curs sau instructaj și nu am făcut nici o simulare pe această temă. Am realizat amploarea inconștienței mele și a slab pregătirii mele psihice și tehnice în acest domeniu abia când am plecat din țara și în fiecare instituție de învățământ sau loc de muncă în care am ajuns am fost instruită temeinic cu privire la evacuarea în caz de incendiu sau altă situație neprevăzuta și acordarea primul ajutor.

Când se va hotărî Ministerul Educației să introducă încă de la grădiniță astfel de ore de instructaj? Nu de alta dar dacă tot schimbă programa neîncetat, ce-ar fi să adauge și ceva util, atât de util încât poate salva vieți? Mult mai multe vieți decât salvează niște ecuații pentru care eram aspru pedepsiți dacă nu le știam.

Nu de alta dar rezonamentul e foate simplu: generația noastră e pierdută, noi suntem ăia cărora nu li se poate întâmpla nimic și care dacă totuși pățim ceva, tot ce putem face e să ne revoltam că nu era nici un popă pe-acolo care să ne salveze.

Dar cei care sunt acum la grădiniță și la școală, dacă ar crește educați în spiritul prețuirii siguranței și a vieții proprii și a celorlalți și implicit a cunoașterii și respectării unor reguli, proceduri și rutine cu privire la siguranță, protecție și intervenție în caz de incendiu sau alt incident ar deveni mai târziu inspectorii care dau autorizații de construcție și de funcționare a localurilor, organizatorii de evenimente, miniștri ai unor ministere chieie, personal medical și poate de ce nu și preoții ceva mai implicați în evenimentele și dramele sociale iminente. Si atunci ei cu siguranță ar evalua altfel locurile și situațiile și o mare parte a incidentelor ar fi cu ușurință evitate și o multitudine de vieți nu numai că ar fi salvate, dar nici nu ar mai fe permanent într-un pericol pe care nici nu-l conștientizează.

Dilema vorbei bune

De foarte mult timp am o dilemă căreia nu reușesc să-i găsesc rezolvarea. Mă întreb mereu de ce ne este atât de greu să spunem lucruri frumoase celor din jur sau despre ei.  

Ne zboară de pe buze bârfe, înjurături  și răutăți cu ușurința unui cârd de ciori speriate de vremea rea, dar atunci când suntem pe punctul de a spune ceva frumos sau de a face un compliment, stăm mereu în cumpănă și ne gândim de două ori înainte de-a rosti ceva. 

 Există o teamă perversă adânc impregnată la rădăcina oricărei inițiative pozitive care ne face imediat să luăm măsuri de precauție și ne dă gânduri precum: ‘’Dacă voi fi interpretat greșit?, Dacă voi fi judecat?, Dacă va fi inutil?, Ce-o să creadă despre mine? etc. ‘’și ajungem la minunata concluzie: ’’Mai bine lasă, că cine știe ..?!’’

Printr-o ciudată torsionare a percepției noastre, nu ne punem însă aproape niciodată astfel de întrebări atunci când suntem pe punctul de a lansa o ironie, o glumă proastă, o bârfa sau o critică. Mda.. am putea spune că se încadrează într-o logică bizară conform căreia o astfel de manifestare nu are cum să fie interpretată greșit. E pur și simplu ceea ce e, brutal de transparentă și nu lasă loc de interpretări. 

Oricât de răspândit ar fi fenomenul, nutresc totuși sentimentul că e nefiresc să transformăm vorbele și gesturile frumoase în ceva tabu. Cu atât mai mult cu cât am aflat mai toți pe propria piele, sau mai bine zis pe propriul suflet, cât de mult ne pot influența și schimba ziua, deciziile, percepția de sine sau chiar viața cuvintele cuiva, fie ele bune sau rele. Și mai sunt și mulți care au cunoscut și tăișul ascuțit al regretului de a nu fi spus anumite lucruri persoanelor dragi înainte de a fi prea târziu. 

Dacă reușiți să-mi explicați și mie cum și de ce am ajuns aici, să pot intelge și eu, v-aș fi recunoscătoare!

 Dar și mai important decât atât vă provoc la o ‘’aroganta’’! După ce ați citit aceste rânduri, puneți imediat mâna pe telefon sau tastatură (dacă nu se poate direct) și transmiteți-i cuiva care merită un cuvânt frumos! Surprindeți pe cineva mai mult sau mai puțin apropiat cu un compliment, un ‘’multumesc’’sau ‘’te iubesc’’pe care l-ați simțit/gândit dar nu adresat celui/celei ce i se cuvenea de drept. 

 Eu am spart gheața conveniențelor și a temerilor și am trimis deja un mesaj unei persoane care m-a inspirat și m-a ajutat, fără ca măcar să bănuiască și căreia îi sunt recunoscătoare! E rândul vostru! J