Jocul de cărți

Concentrarea e maximă și tensiunea plutește ca o pânză groasă deasupra tuturor. Daniel se poate lăuda că are ceea ce s-ar numi ‘’ o mână buna’’ și speră cu tărie că de data aceasta va câștiga jocul. Se simte stăpân pe situație și încordarea în care se găsește îi conferă un sentiment de putere. A pierdut mai devreme o serie de bătălii dar acum are să câștige războiul. Nu mai e cale de întoarcere, drumul e anevoios dar duce către victorie. Adversarii se vor împrăștia curând înfrânți, iar el va fi declarat învingător, liber. Fiecare pas trebuie însă cântărit cu seriozitate și migală și nimeni sau nimic nu au dreptul să-i distragă atenția. 

Numai că exact acum o vede intrând pe Alexandra. Inima îi tresare cu putere și un val de furie și indignare îl curpinde imediat:

- Ce cauți aici? Nu te-am chemat, nu ai ce caută aici! Lasă-mă în pace! 
Alexandra calmă, îl privea răbdătoare și zâmbea candid:
- Hai să mergem acasă! Iar ești aici, îmi imaginam că aici te voi găsi, lasă locul ăsta și vino. Să mergem! 
- Nici gând! Cum să plec exact acum când mai am puțin și câștig jocul? E o partidă foarte importantă și sunt la un pas să o câștig.
- Am mai auzit asta și altă data.
- Încetează o dată. Uite am pierdut! Îți vine să crezi că am pierdut?! Nu pot să cred. E numai vina ta! Mereu vii tu și strici totul! 
- Un joc și apoi alt joc, un câștig și apoi o sută de pierderi sau invers e totuna, e doar un cerc nesfârșit care se învârte într-una la fel cu ruleta aceea blestemată. Uiți totuși că e doar un joc, o nălucire de umbre și un schimb de simboluri. Te pierzi complet în încercarea de a forța norocul să așeze zarurile pe fețele dorite de tine și te contopesti cu fatalitatea numerelor care se arată strict aleatoriu sau guvernate de voința unei entități pe care tu n-o poți controla. Uiți însă că tu ești acela care poate alege să nu arunce zarurile deloc. 
- Mai lasă-mă cu prostiile astea!
-Vino cu mine, pot să te ajut!
- N-am nevoie de ajutorul tău! Pleacă!
- Bine, plec, dar nu vei putea să mă alungi la nesfârșit.
-Asta mai vedem noi…

 După un timp de tăcere Daniel se întoarce către prietenul lui și continuă:
- Vezi locul ăsta? Simt pur și simplu că m-am născut aici. Viața mea începe și se termină aici și oricât aș fugi și aș încerca să mă ascund, o forță invizibilă mă trage mereu înapoi aici. Uneori nici măcar nu e o presiune violentă cea care mă aduce. Merg cu impresia că mă îndepărtez și deodată pe nesimțite mă trezesc din nou pe un culoar întunecat al acestei clădiri, îi spuse el lui Filip.  

Filip își roti ochii în jur și cuprinse într-o privire cazinoul. Ferestrele din vitralii muticolore opturau aproape complet lumina naturală, care nu intrase liberă în clădire decât puțin timp după ce aceasta fusese construită. Mocheta bej, groasă și moale așternea un strat aparent protector, menit parcă să protejeze pașii uneori hotărâți alteori temători ale celor care o străbăteau neîncetat. Ici-colo avea urme de tocuri-cui înfipte iremediabil în moliciunea ei voluptoasă. Mobilierul cafeniu putea trece drept scump la o privire rapidă dar privit în detaliu lăsa să se vadă micile răni ale arsurilor de țigară și ale ceștilor de cafea și pahare de băutură uitate neglijent suficient de mult timp încât să-și lase amprenta. Un tapet roșu acoperea pereții, îmbrăcându-i într-o pleiadă de forme și simboluri unele mai luminoase, altele mai întunecate. Din încăperi diferite, luminate mai strălucitor sau mai slab, răsunau diferite melodii ce se amestecau între ele întruchipând un nou turn Babel în fiecare coridor.

- Serios că încerc să fug, să-l las în urmă și cu toate astea mă urmărește neîncetat. Ceea ce e cel mai suprinzator este că mă trezesc aici în cele mai nepotrivite momente, brusc, fix când nu mă așteptam. 

- Poate ar fi o idee să-i accepți existența și faptul că într-un fel face parte din tine, să nu mai fugi și atunci poate nu te-ar mai ajunge mereu din urmă. 
- Mda, poate, dar nu e atât de simplu. Îi cunosc fiecare colțisor și cu toate astea mă înspăimântă ca un imens necunoscut, încerc să fug de el și totuși mă atrage irezistibil și mă subjuga. Și atunci petrec ore sau chiar zile întregi în câte o încăpere de aici, pariind frenetic, riscând cu înfrigurare, încordându-mi fiecare tendon într-un joc nebun al cărților și al nervilor, încercând să forțez norocul să învârtă ruleta în sensul visurilor și a dorințelor mele. Iar când lucrurile nu merg așa cum am sperat, vina nu este a mea ci a norocului și-a cărților. Dar și norocul este al meu, iar cărțile sunt alese și mânuite de mine. Mă simt stăpân și totuși sunt și sclav deopotrivă.
- Hai să plecăm de-aici, îi zise cu hotărâre Filip. Luăm o pauză și apoi mai vedem. Am putea merge să mâncăm ceva bun la un restaurant nou, la un meci sau la pescuit, găsim noi ceva de făcut. După aceea eu mă duc acasă și tu n-ai decât să te întorci aici dacă vrei.
- Mda, bănuiesc că nu-i o idee rea. Ș-așa jocul ăsta e pierdut. Dacă nu s-ar bagă ea mereu… Zice că mă iubește că-mi vrea binele și cu toate astea luptă cu atâta îndârjire să mă schimbe, să mă ducă de mână pe drumul pe care-i convine ei.
- Te-ai cam învățat să dai vina pe ea, dar nu știu dacă e doar vina ei. Deși nu vrei să recunoști, o iubești cu patimă și o urmezi neîncetat indiferent încotro o apucă. Ai avut atâtea ocazii să te despărți de ea și n-ai făcut-o.
- Nu-i atât de simplu. Hai, mergem odată?

Au ieșit amândoi în stradă, grăbiți în căutarea unei activități care să-i distragă urgent de la ceea ce-i deranjase și-i preocupase atât de intens o clipă mai devreme. Au intrat în primul restaurant ivit în cale și au comandat o gustare bogată în calorii și o carafă de vin. Astea aveau să ajute. Daniel s-a întins să ia carafa ca să toarne vin în pahare și a observat că pe fundul ei era un bilețel. Profitând că Filip se uita distrat pe geam la niște copii care se jucau în ploaie, desprinde ușor hârtiuța, aruncă o ocheadă fugitiva scrisului minuscul de pe ea, și dintr-o mișcare o mototolește, o pune în pahar, umple paharul cu vin și-l dă peste cap. Se uită apoi circumspect în jur dar nu observă nimic deosebit și nici o figură cunoscută. Restaurantul era aproape gol, lumea se ascunsese în casă din cauza vremii rele, doar într-un colț un cuplu de îndrăgostiți își beau cafeaua și-și făceau declarații pe șoptite.
Au sporovăit o vreme despre vrute și nevrute, iar vinul își făcea efectul, erau din ce în ce mai relaxați, aproape bine dispuși. Deodată Filip remarcă înserarea ce așternea perdele cernite la ferestre, se uită la ceas și deveni serios:
- Ar fi timpul să mă întorc acasă.

Și-au dat mâna și s-au despărțit, Filip mergând direct către casă, iar Daniel plimbându-se agale pe străzi, cotind la stânga și la dreapta fără țintă, aparet nederanjat de ploaia măruntă si monotonă. Ar fi vrut să meargă undeva, să aibă unde să meargă, nu acasă, nu la cazino ci într-un loc în care să-și dorească cu adevărat să meargă. Și mai ales într-un loc în care să-și dorească să rămână. Un loc știut și iubit numai de el, așa cum își închipuia că orice om ar trebui să aibă. Când și când întâlnea în drum oameni care se perindau încoace și încolo cu capul plecat, călcând apăsat și aparent grăbit spre o destinație anume. Păreau toți la fel ca și cum ar fi fost unul și același, de parcă pelerinele de ploaie unflate doar de vânt ar fi ieșit să se perinde singure pe străzi ca nălucile.
Surprinzător, erau totuși animate de ființe cât se poate de reale și una îi aparținea chiar Alexandrei:
- P-aici umbli?! Doamne de când te caut!
- De ce naiba mă căutați toți? Nu m-ați putea lăsa în pace?
- Toți? Cine te mai caută?
-Știi bine cine mă caută.
- Din nou mesajul acela? Poate ar fi mai bine să îți închei socotelile cu ei și să termini odată povestea asta. Consideră că le ești dator si vor face tot ce le stă in putere ca să te atragă in jocul acela de remiză.
- Am zis o dată că nu mai vreau să joc jocul acela si mai ales nu cu ei. Nu-mi pasă ce cred ei că au pierdut și vor să recupereze de la mine pentru că și eu am pierdut deja destul. Sunt niște nenorociți și au trișat, iar acum îmi cer mie să plătesc pentru prostiile lor. E nedrept.
- Poate că nu e chiar atât de nedrept. A fost totuși ideea ta, tu i-ai împins să facă ceea ce au făcut, i-ai convins că lucrurile vor merge bine.
- Nu e vina mea că n-au mers!
- Asta e doar o discuție de principiu care nu are nimic de-a face cu realitatea. Culpabil sau nu, vinovat direct sau indirect știi bine că te vor urmări neîncetat și nu te vor lăsa în pace până nu le dai ce-ți cer. Până la urmă nu vor decat un joc in plus, o șansă la un alt final.
- Îmi vor și sufletul din piept.
- Dă-le bani, e totuna, zise Alexandra șoptit strecurându-i un plic gros în buzunarul pardesiului.
- Mai bine mă prefac că nu există.
- Uneori și față de minte te porți de parcă nici n-aș exista dar asta nu mă face să dispar.
- Poate ar fi mai bine să dispari, nu-ți face prea mare cinste să fii văzută în prezența mea.

Și fără alt cuvânt în plus se despărțiră, apucându-o fiecare pe câte o stradă îngustă și presărată de băltoace. Încearcă mereu să facă totul în locul meu, sau cel puțin să-mi spună ce am de făcut, se gândi Daniel continuând să meargă la întâmplare fără să dea atenție pe unde o ia. Oare fiecare bărbat are câte o femeie de asta care îi vorbește așa ca și cum e justițiarul suprem și le știe pe toate? Vocea ei se aude de parcă ar veni de undeva din interiorul meu, nu din afară. Dar oare ele au o asemenea voce care să le sune mereu în cap fără să le lase să-și pună ordine în gânduri și în acțiuni după bunul plac? Și dacă da, a cui o fi, a altei femei, sau direct a lui Dumnezeu? 
Deodată îi atrase atenția silueta unui băiat între două vârste care mergea alene la câțiva pași în fața lui. Semăna cu el în adolescentă, slab și deșirat, cu părul ciufulit, cu hainele ude și cu un rucsac mare în spate, exact ca în seara în care a fugit de acasă. Nu-l ținuseră prea mult în brațe nici mama și nici soarta așa că nu prea avea ce pierde. Plecase în necunoscut să se îmbete de viață și să se drogheze cu dragoste.

În lumina slabă de apus întrezări vag cum un obiect căzu din rucsacul celui din față. Încercă să-l strige dar acesta nu se întoarse. Grăbi puțin pasul și ridică ușor de pe trotuar obiectul, îl îndreptă mai spre lumină și-l cercetă cu privirea. Era o hartă. Strigă din nou la tânăr și se grăbi să-l ajungă din urmă dar oricât se grăbea, rămânea mereu la câțiva păși distanță de el. Acesta însă se mai întorcea din când în când, fără să scoată o vorbă și fără să întindă mână să recupereze harta ce îi tot era întinsă. Privea doar din când în când în urmă ca și cum ar fi vrut să se asigure că Daniel îl urmărește. Acesta mergea ca hipnotizat fără să știe unde merge dar neputând concepe idea de a o lua pe alt drum. Curând întunericul căzu de tot și calea devenea tot mai neclară, iar călăuza se pierdu într-un gang. David deschise ochii mari încercând să realizeze unde a ajuns. Nu dăduse atenție nici trecerii timpului, nici străduțelor pe care mersese și avea un sentiment ciudat că a ajuns destul de departe deși i se părea că nu mersese mai mult de câteva minute. Undeva în depărtare un gong bătea miezul nopții. Se uită temător dar curios în jur și parcă nimic din ce vedea nu-i era cunoscut. Un culoar lung format din ziduri de cărămidă se prelungea aparent la infinit, iar lumina care pătrundea îl el era din ce în ce mai firavă pe măsură ce avansa. Întrezări vag pe jos o carte de joc. Se aplecă, o ridică și își lasă privirea să stăruie asupra ei: o damă de inimă roșie. Suflă praful de pe ea, iar culorire deveniră mai intense, din ce în ce mai intense, aproape strălucitoare. Un abur ușor, apoi o lumină începu să se ridice căpătând formă și consistență și în doar câteva clipe o femeie capătă contur. Daniel se încruntă puțin, scutură ușor din cap, dar în mod surprinzător nu fu șocat de această apariție, ca și cum prezența ei ar fi fost ceva destul de normal. Fu mai degrabă fermecat de formele perfecte ce se prefigurau în fața lui, de buzele roșii și ochii scânteietori. Își lasă privirea să se desfete în voie cu rotunjimea sânilor și să alunece de-a lungul coapsei conturate de îmbrăcămintea strâmtă. În ochii ei negri strălucea o privire misterioasă și provocatoare că o invitație.

- Bună! Eu sunt Miranda. Vino cu mine! Îi spuse femeia întinzându-i mâna.

Fără să scoată un cuvânt Daniel îi dădu mâna și merse după ea. Miranda mergea cu pași siguri pe coridoarele întortocheate ca și cum le-at fi știut foarte bine și ca și cum ar fi avut o țintă bine stabilită.
Gânduri neclare îl sâcâiau uneori pe Daniel și încercau să-l forțeze să răspundă la intreabari precum e bine ce face, încotro se duce, ce va urma și alte asemenea. Nu-i mare lucru, mă pot întoarce oricând vreau eu, se gândi el și hotărî să alunge toate ezitările din minte, lăsându-se dus de valul de parfum îmbătător emanat de Miranda. Ajunseră curând într-o încăpere doar pe jumătate luminată, cu perdele groase de catifea și canapele luxoase de piele. Pe măsuța mică cu picioare lucioase erau pahare de vin, cești de cafea și o cutie de trabucuri lăsată deschisă, iar într-un colț ardeau câteva lemne într-un șemineu mare de marmură. Camera avea un aer somptuos datorită mobilelor luxoase dar în același timp părea caldă și intimă, iar flăcările aruncau sclipiri de lumini jucăușe pe pereți și pe covor. 

Daniel o cuprinse ușor de talie pe Miranda și o trase lângă el. Nu îndrăzni s-o privească direct în ochi, în schimb o înlănțui într-o sărutare pasională și o întinse pe canapeaua moale. Își desfăta simțurile și trupul cu ea într-o experiență pasionala căreia Miranda se dedică cu talent și voluptate. Păreau că s-au așteptat și s-au căutat unul pe altul în negurile vieții de multă vreme. Timpul își pierduse cursul firesc, trecea doar în ritmul mișcărilor lor învolburate și nici cerul cu toată liniștea lui n-ar fi putut potoli frenezia. Când în sfârșit torentul rupse zăgazul excitației, iar sângele le curgea din nou liniștit prin vene ca un râu leneș de câmpie, Daniel se simțea confuz, fericit și vinovat în același timp. Încerca să ignore zbarerea pe care o simțea în tâmple și să închege un dialog:

- Cine ești tu de fapt? Și ce faci aici?
- Cred că știi deja cine sunt și ce fac.
- Dacă știam nu mai întrebam. În fine, poate ar trebui să plec acum. E deja foarte târziu și nu cred că aveam ce căuta aici oricum.
- Nu te pot lăsa să pleci! Nu mă poți lăsa singură!
- Poftim?! Nu-mi poți pretinde nimic, nici măcar nu ești reală. Pot pleca oricând doresc de aici!
- Ba sunt cât se poate de reală, chiar dacă nu vrei să recunoști. Cum poți spune ca nu exist când tu tocmai ai fost cu trupul și cu toată ființă în mine? Și da, ai putea pleca dar te vei întoarce.
- Asta chiar nu cred.
- Ești liber să crezi ce-ți place, spuse Miranda înlănțuindu-l însă stăruitor în brațe.

Daniel se desprinse cu greu din îmbrățișarea ei fermecătoare, se îmbrăca în grabă și plecă fără să-și ia rămas bun. Bâjbâia derutat și istovit pe străzile semi-întunecate în încercarea de a regăsi drumul spre casă, sau cel puțin spre un reper cunoscut, jurându-și în gând să nu mai calce în veci pe acolo. Bunul-simț îl făcea să-și dorească să n-o mai vadă niciodată pe Miranda, dar un dor ciudat de ea îi sfâșia deja toată ființă și o panică aproape sufocantă îl cuprindea la gândul ca poate într-adevăr n-o va mai vedea niciodată.
Deși umbla de ceva vreme, în continuare nu știa încotro se îndreaptă și deodată își aminti de harta pierdută de tânărul de mai devreme și de faptul că probabil o avea încă în buzunar. Căutând harta rămase complet șocat când atingând buzunarul de la piept nu simți plicul de la Alexandra. Răscoli frenetic toate buzunarele, nici urmă de bani. Nenorocito! scrâșni el printre dinți. Numai ea putea fi. În îmbrățișarea aceea prelungită din prag, sub farmecul mâinii ei calde care-i aluneca suav într-o mângâiere pe piept nu simțise și nu bănuise nici o clipă că de fapt era jefuit. Își dorea s-o urască din tot sufletul și îl scotea din sărite ca nu reușea. Un sentiment inexplicabil de acceptare a ceea ce se întâmplase îi invadase gândirea și se surprinse căutându-i chiar explicații și scuze pentru gestul reprobabil.

Se opri buimac, sprijinit de stâlpul unui bec emanând o lumină anemică și desfăcu harta în căutarea unui răspuns. Nu apucă să se orienteze însă pentru că altceva îi atrase atenția: într-un colț erau scrise cu pixul, cu litere foarte mărunte aceleași cuvinte ca cele de pe bilețelul din restaurant. Povestea asta n-are să se termine niciodată! Nimic din toate astea n-are nici un sens și nu înțeleg de ce sunt prins în nebunia asta. De ce tocmai eu? se gândea el cuprins din ce în ce mai mult de frustrare.

Ajunse într-un final acasă, unde Alexandra îl aștepta trează deși ora era foarte târzie. Imaginea ei bătând un pas de defilare agitat de-a lungul și de-a latul camerei de zi într-o așteptare înfrigurată, îl lovi brusc și-l trezi imediat la realitate, din starea de euforie și derută în care se găsea cu doar o clipă în urmă.
- Zi-mi că ai făcut ce trebuia! începe Alexandra dialogul abrupt, fără formule de politețe sau vreo introducere.
- Mda...cred că se poate spune și așa. Da, cred că ceea ce trebuia am făcut. Numai că nu e ceea ce te așteptai tu. Am plecat cu gândul de a restitui banii numai că pe drum am întâlnit o femeie deosebit de nenorocită, prizonieră unei drame fără scăpare. Nu am putut trece nepăsător așa că am lăsat-o pe ea să ia banii, în speranța că asta o va salva.

O liniște grea se așternu între ei. Alexandra se gândi privind în gol o vreme apoi brusc izbucni:
- Nici nu știu dacă ești un înger sau un idiot! M-ai lăsat fără cuvinte până și pe mine. Nu-mi dau seama dacă ai făcut un lucru nobil sau doar o mare prostie.
- Cine mai știe diferența dintre ele?! Granița dintre bine și rău e foarte neclară, depinde doar din ce parte privești. Ajunge doar să te întorci cu fața în direcția cealaltă și deodată partea care era stânga devine dreapta și invers, iar ceea ce se chema înainte e acum deodată înapoi.
- Am totuși impresia că ceva nu e în regulă, ori nu mi-ai spus tot, ori ceva e putred în povestea asta.
- Ți-am spus tot ce trebuia să știi. Hai să o lăsăm așa, cel puțin deocamdată, încheie el brusc discuția.

Există un fel de gând parșiv care se ivește discret ca un fir de praf dar crește de la o clipă la altă cât altele într-un an, căpătând rădăcini groase adânc înfipte în mintea omului, apoi se ramifică acaparator peste tot în minte și în trup creând iluzii, pasiuni, dorințe ce treptat devin de neoprit. Un astfel de gând trebuie să fi fost cel care l-a îndrumat după o vreme pe Daniel să plece în căutarea unei străduțe înguste printre ziduri de cărămidă unde va găsi o carte de joc pe care s-o ridice de jos.
Nu știa exact unde trebuia să meargă dar era convins că o va găsi. Și spre surprinderea lui fu mai simplu decât se așteptase. Nimeri cu ușurință gangul în care ajunsese întâmplător cu câteva seri în urmă, dar de această dată nu mai fu nevoit să caute cartea pentru că Miranda îi ieșise deja în întâmpinare pe alee ca și cum ar fi știut că va veni.  

- Cum ai îndrăznit să-mi iei banii? întrebă el furios în loc de salut.
- Să ți-i iau? Glumești? Mi i-ai dat tu singur, de bună voie.
- Nu ți-am dat nimic!
- Nu îndrăzni să mă faci hoață! Nici nu ți-am cerut și nici nu ți-am luat nimic, tu singur, din motive știute doar de tine, ai hotărât să fii atât de generos și nu e deloc elegant din partea ta să mă acuzi acum că ți-aș fi furat ceva.
- În fine, hai s-o lăsăm baltă, zise împăciuitor Daniel gândindu-se însă că va fi mult mai atent de această data. Mi-a fost dor de tine, continuă tot el.
- Știam că vei veni, ți-am spus că te vei întoarce.

O nouă experiență pătimașă îi răscoli trupul și sufletul, cel puțin la fel de surprinzătoare și acaparatoare ca și prima oară, în ciuda faptului că acum era oarecum mai previzbilă decât prima dată. Daniel avea să constate abia după ceva timp, într-un moment de luciditate târzie că această nouă escapadă îl costase ceasul aurit, singura amintire rămasă de la tatăl său. Constatarea îi trezi furie, vinovăție și revoltă. Hm, nu cred că tata ar fi prea mândru de mine acum, se gândi el. Până la urmă e vina lui. Dacă el n-ar fi fost atât de împătimit de muncă, obsedat de corectitudine și cerând perfecțiunea cu strictețe de el însuși și de la cei din jur, poate mi-aș fi găsit și eu, imperfectul, un loc pe lumea asta, impefecta așa cum e ea și n-aș mai fi luat-o pe drumuri întortocheate care nu duc nicăieri. Putea cel puțin să nu moară atât de devreme, să nu mă lase să mă zbat singur cu toate astea. Poate nu cunoșteam jocurile de noroc, n-o întâlneam niciodată pe Miranda… Chiar, oare ce-ar fi fost dacă făceam absolut totul diferit de la început?! În fine, nu mai are rost acum, dar ceasul trebuie să-l recuperez.  
Timpul își țese pânză în voia lui, iar pașii lui Daniel se îndreaptă din ce în ce mai des către Miranda. Inventează noi și noi motive pentru a se depărta de Alexandra și se lasă prins în mrejele farmecelor Mirandei. Această are o putere inexplicabilă asupra lui, putere în fața căreia nu poate rezista. Și-a spus deja de mai multe ori că poate nu e bine ce face și-a propus în repetate rânduri să n-o mai vadă niciodată dar voința îi slăbește de fiecare dată subit, iar întreaga ființă i se prăbușește în îmbrățișarea ei misterioasă și avidă. Știe că după aceea va regreta, va pierde din nou ceva primind în loc doar vinovăție și autoreproș dar nu-i mai pasă.
De câteva ori a fost foarte hotărât să se îndepărteze definitiv de ea și a reușit să n-o mai caute câteva zile, uneori săptămâni la rând. Dar de fiecare dată, cu cât despărțirea ținea mai mult și părea ca fiind în sfârșit definitivă, cu atât mai disperat se arunca după aceea în brațele ei, suferind sfâșiat între remușcarea de a nu fi avut suficientă voință și plăcerea inegalabilă pe care i-o crea apropierea de ea. Începuse să nu mai știe alt drum decât cel care ducea la ea, să nu mai cunoască alt nume decât al ai și să nu se mai poată imagina trăind decât lângă ea.

Într-o zi care părea să nu ofere nimic neobișnuit în curgerea ei rutinată, dinspre zori către apus, primi un telefon ciudat de la un necunoscut. Un medic îi cerea să-i facă o vizită pentru că voia să-i vorbească. Contrariat și fără prea mult chef, se duse și află că Alexandra este grav bolnavă și își petrece timpul singură, pe un pat de spital, într-o stare de semi-conștiență, pronunțând din când în când în surdină numele lui. Doctorul făcuse tot ce putea pentru ea dar speranțele nu erau prea mari, iar viitorul se prefigura sumbru la orizont.
O furie nebună îl cuprinse pe Daniel și o luciditate disperată și insuportabilă îi teroriza fiecare ungher al minții. Alergă fără să vadă nimic în fața ochilor până ajunse la Miranda și dădu buzna peste ea țipând cu figura schimonosită de durere:
- E numai vina ta! Tu, patimă nenorocită, diavol de femeie! Numai din cauza ta s-au întâmplat toate astea. M-ai robit și mi-ai furat tot ce-am avut de preț, mi-ai luat și sufletul din piept și-acum se duce și Alexandra și nu mai pot face nimic pentru ea.
- Tu ai venit mereu la mine și mi le-ai dat pe toate de bună voie, spuse Miranda stând cu spatele și privindu-l doar prin oglinda în care continua să se macheze relaxată, aproape sfidătoare.

Simți o putere de nestăvilit care îi zbătea haotic inima și tâmplele și fără să mă gândească vreo secundă, Daniel își înfipse mâinile tremurânde în trupul ei și le strânse cu putere în jurul gâtului încercând s-o sufoce. Să împiedice orice fir de aer cât de slab să-i mai străbată trupul, așa cum ea împiedicase orice urmă de rațiune să-i mai oxigeneze mintea. Merita să moară așa cum și viața lui se sfârșise în clipa când a întâlnit-o prima oară.
Numai ca Miranda nu avem de gând să cedeze atât de ușor și printr-o sforțare de neimaginat, brusc era deasupra lui ținând strâns în mână un cuțit de desfăcut scrisori, apărut de niciunde.
Pasiunea mistuitoare dintre ei se transformase în ură și într-o luptă pentru supraviețuire care îi țintuia într-o încleștare care părea că oprise în răceala ei până și trecerea timpului, ca o statuie de marmură. Doar un firișor de sânge se prelinge aducând cu el gustul dulce-amar al efemerității.

Daniel dă să închidă ochii încercând să-și clarifice privirea din ce în ce mai împăienjenită, dar o lumină puternică îl lovește brusc, iar zgomotele cunoscute ale ruletei și aparatelor de joc și zăngănitul jetoanelor îi inundă urechile. E în cazino. De jur împrejurul lui oameni cu figuri tensionate, femei și bărbați cu ținute epatante sunt prinși în fervoarea jocului. Și-au încordat inteligența în strategii complicate dar invoaca și norocul să le țină partea, îmbiindu-l cu rugăciuni și promisiuni deșarte. Alții mai veseli dar totuși implicați se agită, râd și vorbesc mult, încercând să-și încurajeze jucătorii preferați. Abia puțin mai în spate sunt cei care privesc curioși dar mult mai detașați, comentând aparent obiectiv ceea ce se întâmplă la masă de joc.

Deși contextul îi e atât de cunoscut, Daniel se simte derutat, totul se vede parcă dintr-o altă perspectivă. Se simte privit cu ochi cercetători, ar vrea să spună ceva dar nu reușește, se simte prins și nu se poate mișca. Catifeaua verde a mesei de joc se întinde ca o câmpie tăcută în mijlocul vacarmului-aproape, și mai aproape. O mână fină de femeie, cu unghii foarte lungi lăcuite într-o nuanță de roșu aprins, îl desprinde din rând cu o mișcare fermă și-l aruncă pe masă.  

 - Popă de inimă neagră, se aude o voce uimită din spate.

Daniel aterizează usor pe catifeaua verde, mut, imobil dar mai lucid și mai prezent decat ar putea cineva să bănuiască. E doar o carte de joc.

Ce-or fi toate astea? Să fi fost un vis sau să fi fost aievea? Și dacă e doar o plăsmuire a minții, atunci a cui? A lui Daniel, a Alexandrei, a lui Filip, a altor jucători din cazino?
Până la urmă contează oare? Care e diferența dintre ei? Toți sunt unul și unul e în toți. Fiecare ins în parte poartă în adâncul propriei ființe un cazino mare cât o întreagă lume, de care fuge sau la care se întoarce inconștient, are un prieten loial, dar cel mai adesea ignorat, care îi e alături de la început și până la sfârșit, o voce alexandrină a unei conștiințe care-l îndeamnă să-și plătească datoriile si să-și îndrepte greșelile pe care nu vrea să le recunoască, dar și o patimă înșelătoare, crudă și pasională ca o damă de roșu.
Fiecare vine pe lume cu o mână de cărți, mai bună sau mai proastă, se aventurează într-un joc ale cărui reguli nu le știe prea bine și pune un pariu cu viața, învârtind o ruletă rusească până în ziua în care norocul privește în altă parte.

Fără să știe de ce, cartea îi atrage atenția lui Filip, are un sentiment ciudat în legătură cu ea. N-a mai pățit asta și nu înțelege ce se petrece. Când jocul se încheie Filip ia cartea de pe masă și se uită la ea. Ridica din umeri și i-o întinde Alexandrei, care stătea pe scaunul de lângă el, dichisită și nemaiavând paloarea bolnăvicioasă dinainte. Îi ia calmă cartea din mână, o privește întorcăndu-o pe ambele fețe. Pe spatele ei remarcă scris cu litere mărunte același mesaj cu cel pe care Daniel il primise in repetate rânduri inclusiv la restaurant si pe hartă si pe care, daca n-ar fi fost atât de distrat de alte lucruri, l-ar fi observant și pe oglinda Mirandei și incrustat deasupra intrării in cazino și l-ar fi ințeles poate mai devreme: ‘’ Ești o parte din joc.’’

- Hm, spuse ea ca pentru sine, cercetând cartea. De ce-o fi așteptat Daniel atât?
Ochii lui Filip se umplură de lumina unei revelații:
- Nu el a așteptat mult, universul l-a așteptat pe el. 

Alina Hahuie

Sursa foto 1

Sursa foto 2 

Cine ce a câştigat? / Hvem vant hva?

Cu ceva timp în urmă aveam o discuţie cu bunica mea şi printre altele îmi spune la un moment dat: ‘’ Ce uşor vă este vouă acum că aveţi maşină de spălat rufe, maşină de spălat vase, pampersi şi o grămadă de alte lucruri care să vă ajute! Noi nu aveam aşa ceva şi trebuia să spălăm la mână şi ne chinuiam cu multe lucruri’’ ‘’Aşa este! am fost eu de acord imediat. Puţin mai târziu stând şi analizând am început însă să mă întreb dacă într-adevăr nouă ne e cu mult mai uşor decât era înainte. Este adevărat că beneficiem de mai mult comfort și instrumente, dar în același timp și societatea cere mult mai mult de la noi. În plus față de muncile casnice și creșterea copiilor, femeile trebuie acum să învețe, să lucreze, să-și construiască o carieră strălucită și șa câștige cât mai mulți bani.    Nici bărbaților nu le mai ușor. Dacă înainte era suficient să muncească și să asigure familiei un comfort financiar, acum trebuie să se descurce la fel de bine și la treburile casei, să se implice foarte mult în viața de familie și să petreacă ore în șir cu copiii la locurile de joacă.  E doar impresia mea sau noi, în goana noastră după evoluție, n-am reușit decât să ne dublăm responsabilitățile ? Nu mă înțelegeți greșit, nu visez la o viață de mamă casnică. Departe de mine așa ceva, am pierdut prea mult din tinerețea mea prin școli ca să nu folosesc asta la ceva acum. Jobul reprezintă un pocent însemnat din viață mea și din ceea ce sunt.  Discut însă despre principiu aici.   Este de asemenea aproape de la șine înțeles că atât femeile cât și bărbații trebuie să trăiască santos, să se antreneze, să se mențină informați și echilibrați emoțional și să arate preferabil ca modelele de lenjerie intimă.  Generația bunicii nici nu-și imaginează cât a fost de norocoasă pentru că atunci nu exista încă Photoshop-ul și nu aveau modele complet nerealiste cu care să se compare. Și nici Brad Pitt și Angelina Jolie nu erau născuți, sau cel puțin nu apăruseră încă la TV.   Fiți drăguți și nu începeți să-mi vorbiți de Sophia Loren, Marilyn Monroe și alte asemenea exemple! Ele purtau același numere cu cele pe care le poartă astăzi modelele ‘’plus zise’’.  Este adevărat că prin intermediul internetului avem acces mult mai rapd la informație, dar în același timp asta reprezintă o susrsa suplimentară de stress. La cea mai mică durere, îi cerem părerea lui Google și aflăm fără întârziere că avem tot felul de boli rare, cel mai probabail incurabile.   Personal, când am început diversificarea la copilul meu am citit suficienta informație despre nutriție cât să-mi iau un masterat în domeniu. Și am așa o bănuiala că nu-s singura care a făcut asta. Când eu îi prezentam  bunicii cu emfază teoria mea: ‘’ Nu e corect să se înceapă cu fructe pentru au conținut mare de acid. Este deosebit de important ca inițial să se introducă legumele bla bla bla...’’ ea mă ascultă calmă și apoi îmi spune ușor ironic: ‘’ Când erai mică eu ți-am dat fructe prima dată și se pare că n-ai pățit nimic. Da’ vezi...eu n-aveam internet să citesc atâta...’’ Punct ochit- punct lovit! Este clar că nu ne putem împotrivi progresului și că acesta are avantajele lui: igiena și sănătatea s-au îmbunătățit mult, este incomparabil mai plăcut să-ți petreci ziua la birou și să comanzi ceva de mâncare la finalul zilei decât să stai toată ziua în bucătărie chinuindu-te cu o prăjitură care durează enorm pentru a fi făcută, copiii cresc mai bine când tatăl este prezent în viața lor etc.    Multe lucruri s-au schimbat, iar provocările pe care le avem astăzi sunt complet diferite de cele de odinioară, dar la fel de numeroase, chiar dacă viața noastră pare mai simplă.   Bănuiesc că există un oarecare echilibru între ceea ce ni se oferă și ceea ce ni se cere. Dar uneori pare că pe de o pare ni se oferă ceva doar ca pe altă parte să ni se ceară și mai mult în schimb. Primim o varietate mai mare de produse și servicii dar trebuie să muncim foarte mult pentru a le obține și trebuie să facem față unei stări de frustrare mai accentuată.  Neîncetat sub presiune, stress, în grabă, cu cerințe și ambiții din ce în ce mai mari devine extrem de ușor să uităm ceea ce este cu adevărat important în viață. Și mai ales nu ne amintim să conștientizam și să mulțumim pentru ceea ce avem deja.    Care dintre noi și în ce măsură am câștigat din toate astea rămâne să ne dăm seamă de-acum încolo.

For noe tid siden hadde jeg en samtale med mormor og blant annet sa hun: ‘’ Det er så mye lettere for dere nå, da dere har vaskemaskin, oppvaskmaskin, engangsbleier og så mye annet som hjelper dere. Vi hadde ikke sånne ting og måtte vaske alt manuelt og slitet med mange ting.’’ ‘’Ja, stemmer det’’ var jeg enig med en gang. Men litt senere satt jeg og tenkte litt mer på dette og begynte å lure på om livet vårt egentlig er så mye lettere for oss nå enn det var før i tida. Det stemmer at vi har mer komfort og masse hjelpemidler, men samtidig krever det moderne samfunnet mye mer fra oss. I tillegg til husarbeid og barneoppvekst må damene studere hardt, gå på jobb, bygge seg en strålende karriere og tjene så masse penger som mulig. Det er heller ikke noe lettere for menn som nå, hvis før var det nok å jobbe og tilby familien økonomisk stabilitet, må de også være flinke med husarbeid, veldig involverte i familielivet og leke i timevis med barna på lekeplassene. Er det bare meg eller har vi, i søken vår for utvikling, klart å bare skaffe oss dobbelt så mange ansvarsområder ? Ikke misforstå meg, jeg drømmer ikke om et husmorliv. Langt ifra, har brukt alt for mye tid av ungdommen min på skolen for ikke å bruke det til noe nå og jobben representerer en stor prosent av livet mitt og hvem jeg er. Men jeg snakker om prinsipper her. Det tas også nesten som en selvfølge at både men og damer må leve sunt, trene, holde seg informerte og emosjonell balanserte og se ut helst som undertøysmodeller. Bestemors generasjonen vet heller ikke hvor heldige de var for at det ikke fantes Photoshop og de ikke hadde noe urealistiske forbilder å sammenligne seg med.  Brad Pitt og Angelina Jolie var heller ikke født, eller i alle fall ikke på TV enda. Vær snille og ikke nevn Sophia Loren, Marilyn Monroe og andre sånne eksempler!  De brukte samme størrelser som de som kalles i dag for ‘’plus size models’’! Det stemmer at vi har mye bedre tilgang til informasjon via internett, men samtidig skaffer dette mye stress. Med en gang det gjør litt vondt spør vi Google og med en gang får vi vite at vi har alt slags rare sykdommer, som mest sannsynligvis ikke kan kureres. Personlig, når jeg skulle begynne å gi fast føde til barnet mitt har jeg lest nok om næring for å ta en master i det. Og mistenker at jeg ikke er den eneste. Når jeg presenterte hele teorien min foran mormor ‘det skal ikke begynnes med frukt da de inneholder syre, det skal begynnes med grønnsaker bla bla bla...’’ hun sa helt rolig (og litt ironisk) ‘’Jeg ga deg frukt først når du var liten og ser ut som det gikk fint...men jeg hadde ikke internett for å lese så mye, vet du...’’  Point taken! : )) Det er helt klart at vi ikke kan stå mot utviklingen og at den har sine fordeler: hygiene og helse er bedre enn før, det er kjekkere å bruke dagen på kontor og bestille mat fra en take-away enn å bruke hele dagen på en oppskrift av en kake som tar evigheter å lage, barna har det bedre når faren er mer tilstede osv.  Mye har endret seg og utfordringene vi har i dag er helt annerledes enn de som var før i tida, men de er like mange uansett om livet vårt ser enklere ut. Antar at det finnes en viss balanse mellom det vi får og det vi må gi. Men noen ganger ser det ut som på en side for vi tilbudt mer, men bare så at på en annen side skulle kreves det mer fra oss. Vi får større utvalg av produkter og tjenester men vi må jobbe hardere for de og tole mer frustrasjon.   Hele tida under press, stress, dårlig tid, større og større krav og ambisjoner er det veldig mye lettere å glemme det som egentlig er viktig her i livet. Og det blir også fort glemt å være takknemlige for det vi allerede har. Hvem av oss og hvor mye har vi egentlig vunnet av dette, det gjenstår å finne ut av.

The silent children

It's Christmas Eve. An angel is watching from Heaven the great colored Christmas lights that bathe the earth and the swarm of people, some cheerful others needy, but all in a special mood of celebration fuss-like. Every earthly heart beats in a more different pace than the usual one and even the war witnesses a holy truce night. It's quiet. Just for a night, because tomorrow the bombs will shoot again the air and will cool with their steeled poison the heat of the souls nested in their bodies, nerves will be strained again, screams will hurt the throats and whips will ruthlessly cut the air. But at least for one night it's quiet, gentle eyes are watching the children and the elderly, hands are caressing and offering gifts.
- God, tells the angel touched by the ephemeral spectacle on earth, tonight is really holy and people still treasure it. You have the power to do great wonders and they seem now ready to receive them. Lord, have mercy and overflow your goodness over them and make this night really magical.
- People are always asking for wonders and though these happen every day in their lives, they pass carelessly and blindly by and do not see them and then they continue to demand more and more miracles.
- I know Lord that their understanding is limited and their faith is little but never entirely lost. They keep asking again and again for miracles because although they do not see them, however, they do not lose hope that one day they will see with their own eyes something they can call a miracle. Is it not still faith? Let's do something really special for them tonight and give them something really great.
- What do you want me to give them?
- I do not know, what is most important to them? Health! Shall we heal the sick?
- I have done it for them before and I am still doing it now, but they rise from the hospital bed and go away without caring.
- God, I know what would be best: the words! You are the Word and out of it everything is born. They express in words both love and pain, can caress or kill a heart with a single word. There's nothing more important to them than words.
- You are wise, my angel! This night their words will come to life! People will be born from the words of the other people and they will have the creative fate. What they will utter from their heart tonight, that will be born and grow on earth! Go down to the earth, Angel, and say this prayer over their heads, says God giving him a papyrus. But be careful not to be disturbed in your way by the demons for they shall watch more diligently than ever in these holy nights and great is their zeal to spoil the good thing that someone is trying to do.
- I will be careful, Lord, said the angel and flew to earth.

At first, he was way down smoothly but the more he was descending, the more he felt the cold and the storm. Snowflakes were falling in thick curtains and covered the valleys and hills with a thick and bright coat. The rocky landscape was almost barren and now it was hiding its shameful nakedness under the snow that united heaven and earth in a desolate desert of snow and clouds. A white glove gleaned the cardinal points from their place and erased with its touch the horizon. Infinity had taken the form of a milky, white and confused sea that had forestalled the universe and the only movement that could be perceived was the waves of snow which were waving under the force of the wind playing them against their will in a hypnotic rhythm like a magic flute that makes the snakes dance.
The Angel's wings were beating more and more slowly hampered by the merciless claw of the frost. It was all the same up and down, wherever you looked, as far as the eye could see there was no living soul. Where to now? Only if he had encountered a human being to show him the way ...
The ice was tightening his body like a corset and he was feeling overwhelmed, almost to collapse. With the latest power he saw someone coming straight towards him. A black dot in the distance somewhere that was growing higher. A middle-aged man in a big thick black sheepskin coat firmly grabbed his arm:
- Where are you heading on this weather, traveler?
- What a fortune that I met you, I am trying to get to a house but this snow has tangled the paths and covered the view.
- Yes, what a fortune! It's an inn not far from here, I'll get you over there to warm yourself and you'll continue your way from there afterwards. I think you have a long road to go and an important mission to accomplish as you ventured outside on this weather.
- Yes, I have and I cannot delay it at all, but I can warm up just a little.
 Almost carried away by the wind, our traveller came to the inn which showed up as if from nowhere and set to take the chill off.
- Take and drink this cup to warm yourself! What's this?, the one with the sheepskin coat asked grabbing the paper with the prayer from the traveller's chest.
 - Give it back to me, nobody is allowed to touch it, it's my master's and it will be a big nuisance to lose it.
 - Take it back then, I didn't know it's so important. He handed the missive back to the traveller, but the paper seemed thinner and darker and with a smaller and otherwise inclined kind of writing. --- Maybe you'd better go now not to be late in your mission.
- That's right, approved the traveller and stood up thanking for the welcome and the drink. He got out and closed the door, and behind him the inn and the man with the sheepskin coat disappeared in a wave of black smoke that dissipated in burned oil like trail.

Not being aware of what had actually happened, the angel unfolded the paper and read what was written there over the earthlings. He had not been as careful as he promised. The devil had deceived him and replaced the papyrus so as to spoil his plan. He had to learn only much later that instead of words, people's silences will be born. Instead of love whispers, there will come to life those stunned moments when words remain chained in the chest prison, no longer getting to the lips, those strong and painful silences which lock in their quietness a thousand words each. 


                                                                                *


Somewhere in the distance, thousands of kilometres away in a festively adorned city, in an apartment from a London attic, John and Angela are arguing. The same accusations that have echoed many times from their little nest of in love students can be heard all over again. This time they sound stronger and sharper than ever. Both are passionately carrying on at each other with idealistic and young souls and none is listening to the other. In the dim light entering through the narrow window only the glint of tears which occasionally are draining on her cheek can be seen. Her messy hair flowing over her shoulders in glossy sea-like waves and a wavy and silky tuft trying to comfort her cheek and wipe the tears but she always drives it away angrily with her hand. She's so young. Not even the anger and the cry have been able to create a line on her face. She crams things at random in a suitcase and her long fingernails sink deeply into the silky puzzled dresses which are flying out of the closet to the leather prison where they are cramped and locked. She gathers all her love, disappointment, uncertainty and anger in three words that she casts with the same power and apparent judgment that she opens the door:

- I'm leaving!

John is silent and an unbearable and uneasy silence is spreading like smoke across the room. His heart is beating in a crazy and dizzying pace and his temples are throbbing. His eyes are hurting him and his hands are shaking. His soul is desperately screaming 'Stay, I love you!' ', but his jaw is turned to stone and he cannot say anything, his whole body is clenched in an absent trembling, paralyzed by doubt and fear.
Angela stops for a moment in the doorway, watching at John for the last time with fear and a trace of hope. The tears in her eyes are increasing the image of his silent and expressionless, seemingly unconcerned stature just like a magnifying glass. She goes out of the room and closes the door behind her.

                                                                              *
The same great night which proclaims birth and life for everyone, is for Albert, a young German in a small village, marked more by the chill of death. His heavy and black as hell boots, his military clothing and pale figure fit already to the gloomy colours of the painting that will have him as a character at the end of the journey starting tonight. The fear that floods his soul is as muddy, wet and cold as the trench where he foresees he will find his early unnatural end. He still is a child's spirit in a man's body. He feels like a scared little boy to whom the evil threat of death is the one opening the arms to the thunderous sound of machine guns, and not his tender mother singing a lullaby. His poor mother is crying silently in a handkerchief, by the almost cold fireside. But he must be strong and brave. His father learned him that and he wouldn't like for the life of him to disappoint him even now. It's his proof of manhood and he is determined to pass it. He wants to make him proud. Old father, Benedikt, is walking to and fro across the room in silence, ironically rehearsing a step that resembles a parade one. He is tired of so much life and so much death, both pointless and it's his inability against fate that revolts him. He thinks Albert's a good kid and maybe he has been too harsh on him all these years, and that maybe he forgets too often, each time, to show him how much he loves him and how much he trusts him. He sees him out to the gate without saying a word while knowing that he should tell it to him a thousand times. Now more than ever '' I'm proud of you! '' rings like a cathedral bell in his mind, but he cannot unleash this feeling resounding chime. Its strong vibration would dislodge the huge lump in the throat and would let go the dam that barely holds back the tears, a dam which is about to give way anyway. But he has to be strong for himself and for Albert. He taught Albert that men do not cry.

He would cry a while after and say out loud many times what he had not told him in the childhood or in the sad moments of good-bye, but he would only hope that his son could hear him from up there in heaven.


                                                                           *

Yolanda sits silently at the table writing and apparently looking intensely to the shadow that a burning candle reflects on the white paper in front of her. The flickering flame describes a lively game of shadows and lights on the sheet of paper that seems to want to come to life and talk. But the fear from Yolanda's soul keeps the paper prisoner in the pale silence it was born from and which can only free itself by the creative breath of a hand that would carve it with a heel dipped in ink. But Yolanda's hand sits still, she only writes the letter in her mind. Every year on Christmas Eve she thinks about her old friend, Sonia, and each time sits at a table trying to write. Rows are cluttering in the mind flooded with remorse, and the words are drowning in waves of sadness and regret. She is sorry. Sorry for betraying her, for deceiving her confidence and leaving her when it was the most difficult for her. She was young and innocent, she had just let behind her childhood, believing that she deserved everything and that from that moment on her life was solely hers and about her. She would like to be able to cry on that sheet and what she feels to print so deeply and clearly in the fibre of the paper so as when Sonia receives the letter, by touching the wet and crumpled paper to feel all her remorse and to forgive her. She can try to write to her, but a ferocious fear makes her heart leap into her mouth and her doubt makes her mind unclear like a strong drink. Perhaps Sonia has already forgotten her and she will not care for her letter, or maybe she will simply not be willing to answer to her and what's most she may not forgive her. She would then receive what she feels she deserves and not what she wants. She would write only this: ''Forgive Me!', but she does not have the courage; she hides the paper and the pen again in the drawer from which she took them with this thought that has been troubling her for so long. Maybe next year…


Sonia browses the stack of letters and the Christmas cards. There are many but none from Yolanda. She has always hopelessly dreamed of that one year she will get a few words from her old childhood friend. And she would like to have the opportunity to be told that she was forgiven and that she misses her, but probably Yolanda has already forgotten her long ago.

                                                                            **

 But time does not care about people's struggle and goes by rhythmically turning the pages of the calendars. The years have their own mathematics and no joy or human pain, no matter how big, can make them change their course. Seven years have passed since the offspring that were born on Christmas night that I mentioned earlier were born. A both blessing and curse full night.


John was a violin professor at the Conservatory and generally did not offer private lessons. He was determined to spend his free time for his own personal accomplishment, studying, practicing and composing. But being young and very talented he very quickly became known and a full account of people was always asking him to receive them or their children as students. He used to refuse them politely and even if sometimes it was more difficult, he usually managed to escape from their insistence. Of all them he noticed a mother who not only didn't give up but also had a special son. Arthur was 7 years old, was blond and slender like a girl. He was very smart and extremely talented at music, especially the violin, but he wouldn't speak a word. Nobody had been able to realize for sure if he could not or would not speak nor anyone or anything had been found that could help him. He was a good and sensitive kid, but because he was not speaking, he often seemed sullen and lonely. The violin was his only companion, which he used to take with him everywhere. He lived just a block from John and often when this one was practicing newer or older scores in the evening, Arthur used to sit on the pavement in front of John's window and imitate the songs trying to sing in tandem with him. John was terribly bothered by the child's habit which deconcentrated and spoiled the most rehearsal evenings. He would often try to chase him, but without any result, the child reappearing every time and sitting down on the curb calmly as if he would not have cared.

                                                                            *

Old Benedikt's still in his yard, on his old iron chair and works concentrated, in silence and solitude. He has been gathering from around the house and the neighbourhood for ever all kinds of wheels, truckles, nails, nuts, utensils and various special rotten things. He handles them in so many ways with infinite patience; he painstakingly polishes and fits them up until he achieves wonders. What seemed a pile of garbage and irons, lying at his feet, turns on the working table into perfect shapes: functional objects and machines, models and inventions. All are the result of days, sometimes even weeks of tireless work, of painful carefulness and sharp attention to every detail, although age makes his hands tremble and his eyes deceive him. But he does not complain on the hard work, he puts his whole soul and skill in what he makes and the things coming out at the end are like his dear sons to him. It is only that a child from the neighbors that is teasing him terribly. Markus is seven and is deaf and dumb. Thus he was born, and the doctors were unable to find him a cure. The boy is always sticking around Benedikt's house and often stops at the gate for hours and watches him through the fence boards. He keeps an eye on with the same patience the old man works and Benedikt’s insults do not enter his ears closed forever to any human sound. His eyes are large and black, deep and dark and it seems he is watching the old man with hatred and reproach. It looks like he has so many to tell him and he cannot say. As if he brings sadness from another world that he would like to make the old man responsible of. Perhaps he's the one who sneaks into the yard at night and in the storeroom and destroys everything Benedikt has built that day. He contemptuously crushes to pieces everything he finds on the working table and on the shelves and then disappears unseen and unheard by anyone. The thought that he will come again has disturbed man's countless nights and the image of his work destroyed and scattered on the floor again has darkened many of his mornings. He keeps calling him names or ignoring him, but anyway he never manages to get rid of him. This child upsets him deeply and does not understand why he is so rebelled against him. He acts as if he would feed with his anxiety and that he would find his rest only by irritating the old man.

                                                                               *

Yolanda's a doctor and spends every day trying to snatch dozens of children from the jaws of diseases and sometimes of death. He sees every moment a lot of suffering but also much confidence and gratitude in the small and scared eyes of those who watch her from the white hospital bed. She has got used to them and even in the most difficult situations she manages to keep her calm and treat them with professionalism. But she has recently admitted a girl of seven years old who is deeply troubling her. She would not know to say why but she feels something special about this child. Being in the narrow and uncertain border between life and death, the child although is not able to say anything, she always seems to try and say something in Yolanda's presence. It seems as if she is addressing a silent requirement and begs her with her eyes and by her suffering to do something. This strange feeling that the little girl is expecting her to do something apart from what she normally does is bothering Yolanda day and night. All patients expect from their doctor their rescuing and beg him to help them, she saw it a thousand times and she has always been at peace with herself thinking that she does every moment everything she possibly can. But she has never made herself so uneasy as now, preyed by an endless feeling that Tamila is asking for something different and she does not know what.

                                                                            *


Winters and summers come and go either slower or more rapidly, creating repeated generations of green leaves or sweeping the dried ones with a terrible wind. It is snowing quietly with big flakes and Christmas lights illuminate the streets and the souls again, giving light on the mysterious path of this night. Looking from the height of a wing in flight one can see endless rows of flickering spark on earth. There are millions of windows and behind each of them there is a life, a soul or a story which vibrates. Millions of experiences and stories the more intense the more unknown to others. Beyond each window, which seems to be just a light it is actually a whole world and there are so many, who knows them all?!

The Angel descends smoothly in flight and sits on the edge of a window looking inside: a little café lit only by candles, which spreads a pleasant smell of coffee and caramel pudding. John enters shrivelling and orders a coffee sunk in thought while sitting at a table. But he feels intensely watched and raised his eyes lazily. At the other end of the room there is the very her, Angela. She is watching him astonished, and with a shy smile she stands up and heads for his table.

Farther on, beyond a dimly lit and not too clean window, the flickering flame of the stove is scattering light and shadow games in the sombre silence of the room. It's a final tango of life with death on the rhythm of the memories that run their invisible thread for one last time in front of old Benedikt. He pursues increasingly tired their deeply blurred image and he vaguely hears their song for a second until the fire in the stove has gone out completely, leaving the darkness and the silence to fall over for eternity.

Leaving Benedikt's soul to death's care and ignoring the harsh Siberian frost, the angel resolutely follows his path and does not stop until he reaches Yolanda's sill. The lamp on her desk lights strong enough and the sheet of paper tormented by the pen's scratches, turns itself resigned into a letter. Yolanda has defeated her fears and has made up her mind not to let another year pass and to write to her friend hoping to be answered and forgiven.

Time flows from heaven and lays out itself on the ground beside the snowflakes. The quiet and misunderstood children sob easily in their sleep, turning from one side to the other in their bed and dreaming of something only they know about. Their silence lasts but for the first time this silence does not accuse time anymore, does not hurt snow or make angels return from their flight.

Tăcerile vii

E seara de Ajun. Un înger privește din cer marea colorată de beculețe de Crăciun ce scaldă pământul și furnicarul de oameni, unii mai voioși alții mai încercați de nevoi, dar toți cuprinși de o stare aparte, de un freamăt de sărbătoare. Fiece inimă pământeană bate într-un alt ritm decât cel de fiecare zi, până și războiul a cunoscut o sfântă noapte de armistițiu. E liniște. Doar pentru o noapte, de mâine bombele vor săgeta din nou văzduhul și vor răci cu otrava lor oțelită căldura sufletelor culcușite în trupuri, nervii se vor încorda din nou, țipete vor răni gâtlejuri și biciuri vor despica nemiloase aerul. Dar cel puțin pentru o noapte e liniște, ochii privesc blând spre copii și spre bătrâni, mâinile mângâie și oferă daruri.

- Doamne, îi spune îngerul înduioșat de efemera priveliște de pe pământ, iata această noapte cu adevărat e sfântă și oamenii încă mai pun preț pe ea. Tu ai puterea să faci mari minuni și uite că ei acum ar fi pregătiți să le primească. Îndură-te Doamne și revarsă din bunătatea Ta asupra lor și fă cu adevărat această noapte magică. 

- Oamenii cer mereu minuni și deși ele se întâmplă zi de zi în viața lor, trec nepăsători și orbi și nu le văd și continuă să ceară noi și noi miracole.  

- Știu Doamne că înțelegerea lor e limitată și credința lor puțină dar nu pierde nicicand cu totul. Cer iar și iar minuni pentru că deși ei nu le văd, nu-și pierd totuși speranța că într-o zi vor vedea cu ochii lor ceva ce ei numesc o minune. Nu tot credința e și asta? Hai să facem ceva cu adevărat deoebit pentru ei în noaptea asta și să le dăm ceva ce-ar fi cu totul minunat pentru ei.
- Și ce-ai vrea tu să le dăm?

- Nu știu, ce e cel mai important pentru ei? Sănătate! Să le vinecam bolnavii?

- Am mai făcut așta pentru ei și înainte și o fac și acum, dar se ridică de pe patul de spital și pleacă mai departe fara sa le pese. 

- Știu Doamne ce-ar fi cel mai potrivit: cuvintele! Tu ești cuvântul și de la cuvânt se nasc toate. Ei prin vorbe exprimă ce iubesc și ce îi doare, managaie sau omoară cu o singură vorbă. Nu e nimic mai important pentru ei decât sunt cuvintele.

- Ești înțelept ingere! Astă-noapte cuvintele lor vor prinde viață! Se vor naște oameni din cuvintele altor oameni și misiune creatoare vor avea aceștia. Ceea ce vor rosti cu cuvânt venit din inimă, în această noapte, aceea să se nască și să crească pe pământ! Du-te dară pe pământ ingere și rostește rugăciunea aceasta deasupra capetelor lor, spune Dumnezeu dându-i îngerului un papirus. Dar ai mare grijă să nu fii tulburat în drumul tău de demoni căci aceștia veghează mai cu sârg ca oricând în nopțile sfinte ca această și mare e râvna lor în a strica lucrul bun pe care încearcă cineva să-l facă.

- Voi fi cu băgare de seamă, Doamne, spuse îngerul și-și luă zborul spre pământ.

La început îi fu drumul lin dar coborând mai mult îl cuprinse frigul și furtuna. Fulgi de nea cădeau în perdele groase și acoperiseră văile și dealurile cu o plapumă groasă și strălucitoare. Întinderea stâncoasă era aproape lipsită de vegețatie și acum își ascundea rușinoasa nuditatea sub neaua ce unea cerul cu pământul într-un deșert dezolant de zăpada și nori. O mănușa albă culesese punctele cardinale de la locul lor și ștersese cu atingerea ei linia orizontului. Infinitul căpătase forma unei mări lăptoase, albe și confuze ce acaparase întreg universul și singura mișcare ce se percepea era unduirea valurilor de nea sub puterea vântului care le juca fără voia lor într-un ritm hipnotic precum un fluier fermecat ce face șerpii să danseze.

Aripile îngerului bat din ce în ce mai încet îngreunate de gheara nemiloasă a gerului. Totul e una și-n sus și-n jos oriunde ai privi cât vezi cu ochii și nici țipenie de om. Încotro s-o ia acum? Dacă ar întâlni măcar o suflare omenească s-o întrebe care-i drumul…

Gheața își strânge corsetul în jurul lui și se simte copleșit, aproape să se prăbușească. Cu ultimile puteri zărește parcă pe cineva îndreptându-se spre el. Un punct negru undeva în depărtare care se face din ce în ce mai mare. Un bărbat între două vârste într-un cojoc negru mare și gros îl apucă ferm de braț:

- Încotro drumețule pe vremea asta?

- Mare noroc că te-am întâlnit, încerc să ajung la o așezare omenească dar ninsoarea asta a încurcat cărările și a astupat privirea.

- Da, mare noroc! E un han nu dearte de aici, te voi duce acolo să te încălzești și-ți vei continua drumul de acolo după aceea. Mă gândesc că ai un dum lung și-o misiune importantă de te-ai pornint la drum pe vremea asta.

- Da , așa e și nu pot întârzia nicidecum, dar măcar o clipă să mă încălzesc.

Dus mai mult pe sus, drumețul nostru a ajuns la hanul apărut parcă de niciunde și s-a așezat să se dezmorțească.

-Ia și bea cupa aceasta și te încălzește! Ce-i aceasta? Întrebă cel cu cojocul și-i smulse drumețului de la piept hârtia cu rugăciunea.

-Dă-mi-o înapoi, nimeni n-are voie să pună mână pe ea, e a stăpânului meu și mare pacoste ar fi s-o pierd.

-Ia-o dară înapoi, n-am știut că-i așa de importantă. Îi înmână înapoi drumețului misiva, dar parcă hârtia era mai subțire și mai închisă la culoare și scrisul mai mărunt și altfel înclinat. --- -Poate ar fi bine să te duci acum să nu întârzii în drumul tău.

-Așa e, aprobă călătorul și se ridică mulțumind pentru primire și băutură. Ieși și închise ușa, iar în urma lui hanul și cel cu cojocul dispărură într-un val negru de fum ce se risipi într-o dâră ca de păcură arsă.

Neștiind nimic din toate câte se petrecuseră de fapt, îngerul desfășură hârtia și ciți cele scrise acolo deasupra pămâtenilor. Nu fusese atât de cu băgare de seamă pe cât promisese. Diavolul îl înșelase și-i înlocuise papirusul ca să-i strice planul. Avea să afle abia mult mai tarziu că în locul cuvintelor, se vor naște tăcerile oamenilor. În loc de șoapte de iubire, aveau să prindă viață acele clipe înmărmurite când vorbele au rămas înlănțuite în închisoarea pieptului, nemaiajungând pe buze, acele tăceri puternice și dureroase care au ferecat în liniștea lor câte o mie de cuvinte fiecare.

                                                                         *
Undeva în depărtare, la mii de km distanță, într-un oraș împodobit de sărbătoare, într-un apartament dintr-o mansardă londoneză, John și Angela se ceartă. Se aud același și aceleași reproșuri care au mai răsunat de atâtea ori în micul lor cuib de studenți îndrăgostiți. De data asta sună mai puternic și mai tăios ca oricând. Amândoi își varsa în același timp cu patos vijelia din sufletul tânăr și idealist și niciunul nu-l mai ascultă pe celalalat. În lumina timidă ce intră pe geamul îngust lucesc din când în când lacrimile ce se scurg pe obrazul ei. Părul bond îi curge dezordonat pe umeri în valuri lucioase ca ale mării și o șuvița ondulata și matasoara încearcă să-i mângâie obrazul și să.i șteargă lacrimile dar ea o alungă de fiecare dată furioasă cu mâna. E atât de tânără. Nici măcar furia și plânsul n-au reușit să descrie o cuta pe fața ei. Îndeasă la nimereală lucruri într-o valijoara și unghiile lungi se afundă adânc în mătăsurile rochiilor ce zboară nelămurite din dulap spre închisoarea de piele în care sunt înghesuite și ferecate. Își adună toată dragostea, dezamăgirea, nesiguranța și furia într-un singur cuvânt pe care-l aruncă cu aceeași putere și aparentă hotărâre cu care deschide și ușa:

- Plec!

John tace și o liniște grea și apăsătoare ca un fum greu se adună în toată încăperea. Inima îi bate nebună într.un ritm amețitor iar tâmplele îi zvâcnesc. Ochii îl dor, iar mâinile îi tremură. Sufletul lui strigă cu disperare ‘’Ramai, te iubesc!’’, dar maxilarul îi e prefăcut în piatră și nu poate rosti nimic, întreg trupul îi e încleștat într-un tremur absent, paralizat de dubiu și de frică.

Angela se oprește pentru o clipă în prag, privildu.l pe John pentru ultima dată cu teamă și cu o urmă de speranța. Lacrimile din ochii ei măresc asemena unor lupe imaginea staturii lui tăcute și inexpresive, aparent nepăsătoare. Iese și închide usa în urma ei.


Aceeași noapte minunată care pentru toată lumea vestește naștere și viață, pentru Albert, un tânăr dintr-un sătuc german, e marcată mai degrabă de fiorul morții. Bocancii grei și negri ca iadul, hainele militare și figura palidă sunt deja asortate culorilor sumbre ale picturii din care va fi personaj la finalul călătoriei pe care o începe astă-seară. Frica ce-i inundă sufletul e la fel de mocirloasa, udă și rece precum tranșeea în care presimte că-și va găsi sfârșitul venit nefiresc de devreme. Trupul e de bărbat dar inima încă de copil. Se simte un băiețel speriat spre care își deschide brațele malefice amenințarea morții, în sunet tunător de mitraliere, nu mama cea duioasă cântând un cântec de leagăn. Mama plânge sărmana înăbușit într.o batistă, la gura sobei aproape reci. Dar trebuie să fie tare, să fie curajos. Așa l-a învățat tata și n.ar vrea pentru nimic în lume să.l dezamăgească chiar acum. E proba lui de bărbăție și e hotărât s.o treacă. Vrea să.l facă mândru. Bătrânul tata, Benedikt, se plimbă în lungul și-n latul încăperii în tăcere, bătând un pas ce seamănă ironic a pas de defilare. E obosit de-atâta viață și de-atâta moarte, amândouă fără rost și-l revoltă neputința lui în fața sorții. Se gândește că Albert e un copil bun și că poate a fost prea dur cu el în anii ăștia, că poate a uitat de prea multe ori, de fiecare dată, să-i arate cât de mulți îl iubește de fapt și câtă credința are-n el. Îl petrece până la poartă fără să scoată un cuvânt deși știe că ar trebui să i.o spună de vreo mie de ori. Acum mai mult ca oricând ‘’Sunt mândru de ține!’’ răsuna ca un clopot de catedrală în gândul lui, dar nu poate da frâu liber acestui dăngănit răsunător de sentimente. Vibrația lui puternică ar dizloca nodul imens din gât și ar da drumul barajului ce ține cu greu lacrimile în frâu, un baraj care și așa stă să cedeze. Dar trebuie să fie puternic, pentru el, pentru Albert. El l-a învățat pe Albert că bărbații nu plâng.

Avea să plângă însă și să rostească cu glas tare de nenumărate ori tot ce nu i.a spus în anii copialriei și nici în clipa tristă a despărțirii, dar putea doar să spere ca fiul său îl auzea de acolo de sus din cer.


Yolanda stă tăcută la masă de scris și pare că se uită prelung la umbra pe care lumânarea arzândă o lasă pe hârtia albă din fața ei. Pâlpâirea flăcării descrie un joc viu de umbre și lumini pe coala de hârtie ce pare că vrea să prindă viață și să vorbească. Dar teama din sufletul Yolandei ține hârtia prizonieră în tăcerea palidă în care s.a născut și din care nu se poate elibera decât prin suflul creator al unei mâini ce-ar sculpta-o cu tocul înmuiat în cerneală. Mâna Yolandei stă însă nemișcată, ea își scrie scrisoarea doar în gând. În fiecare an în ajunul Crăciunului se gândește la vechea ei prietenă, Sonia și de fiecare dată se așează la masă încercând să.i scrie. Rândurile i se învălmășesc în minte inundate de remușcări, iar cuvintele se inneaca în valuri de tristețe și regret. Îi pare rău. Îi pare rău că a trădat-o, îi pare rău că i-a înșelat încrederea și a părăsit-o când îi era mai greu. Era tânără și neștiutoare, evadată proaspăt din copilărie, crezând că totul i se cuvine și că de-atunci încolo viața era numai și numai a ei și despre ea. Și-ar dori să poată plânge pe foaia aceea și ceea ce simte să se imprime atât de adânc și de clar în fibra hârtiei încât Sonia, atunci când ar primi scrisoarea, atingând hârtia udă și mototolită să simtă toată remușcarea ei și s-o poată ierta. Ar încerca măcar să.i scrie, dar o teamă feroce îi strânge inima, iar îndoiala îi întuneca gândirea ca o băutură tare. Poate că Sonia a uitat-o deja, poate că nici nu-i va păsa de scrisoarea ei sau poate că pur și simplu nu va voi să-i răspundă și mai presus de orice poate nu va putea s-o ierte. Și-ar primi atunci răsplata pe care simte că o merită dar pe care nu și-o dorește. I-ar scrie doar atât: ‘’Iarta-mă!’’, dar n-are curaj; asunde din nou hârtia și tocul în sertarul din care le-a luat, împreună cu gândul acesta care o macină demult. Poate la anul…

Sonia răsfoiește teancul de scrisori și felicitări de Crăciun. Sunt multe dar niciuna de la Yolanda. A visat mereu fără speranță că într-un an va primi câteva cuvinte de la vechea ei prietenă din copilărie. Și-ar dori să aibă ocazia să-i spună că a iertat-o și ca-i e dor de ea, dar probabail că Yolanda a uitat-o deja demult.

**

Timpul nu ține însă cont de zbuciumul oamenilor și merge mai departe, întorcând ritmic paginile calendarelor. Anii au matematica proprie și nici o bucurie sau durere omenească, oricât de mari, nu îi pot face să-și schimbe cursul lor. Au trecut 7 ani de când au prins viață vlăstarele ce s-au născut în noaptea de Crăciun pe care am pomenit-o mai devreme. Noapte de binecuvântare și blestem. 

John e profesor de vioară la Conservator și în general nu oferă lecții private. Era hotărât să-și petreacă timpul liber pentru sine însuși, studiind, exersând și compunând. Dar fiind tânăr, și foarte talentat a devenit repede cunoscut și o seamă întreagă de oameni îl rugau mereu să-i primească pe ei sau pe copii drept elevi. Îi refuza mereu politicos și chiar dacă uneori era mai greu, reușea de obicei să scape de insistențele lor. Dintre toți însă i-a atras atenția o mamă care nu numai că nu se dădea nicicum bătută dar avea și un fiu deosebit. Arthur avea 7 ani, era blond și firav ca o fetiță. Era foarte isteț și extrem de talentat la muzică, mai ales la vioară, dar nu scotea nici o vorbă. Nimeni nu reușise să-și dea seama cu siguranță dacă nu putea sau nu voia să vorbească și nici nu se găsise nimeni și nimic care să-l poată ajuta. Era un copil bun și sensibil dar pentru că nu vorbea părea adesea ursuz și singuratic. Singura companie nedespărțită îi era vioara, pe care o lua cu el peste tot. Locuia la doar o stradă distanță de John și de multe ori când acesta exersa partituri mai noi sau mai vechi, la ceas de seară, Arthur se așeza pe caldarâmul din fața ferestrei lui John și-i imita melodiile încercând să cânte în tandem cu el. Pe John îl sâcâia teribil acest obicei al copilului, îl deconcentra și-i strica cele mai multe seri de repetiții. Încerca frecvent să-l alunge, dara fără rezultat, copilul reapărând de fiecare dată și așezându-se calm pe bordura ca și cum nu i-ar fi păsat.

Bătrânul Benedikt e tot în curte, pe vechiul lui scaun de fier și șurubărește concentrat, în liniște și singurătate. De când se știe adună de prin casă și de la vecini tot felul de roți, rotite, cuie, piulițe, ustensile și felurite măruntaie de aparte stricate. Le manevrează în fel și chip cu infinită răbdare, le lustruiește și le montează cu migală până când obține adevărate minuni. Ceea ce părea un maldăr de gunoi și fiare, zăcând la picioarele lui, se transformă pe măsuța de lucru în întruchipări perfecte: obiecte și mașinării funcționale, machete și invenții. Toate sunt rodul a zile, uneori chiar săptămâni întregi de muncă neobosită, de migală dureroasă și de atenție ascuțită la fiecare detaliu, deși vârsta îi face mâinile să tremure și ochii să.l înșele. Nu se plânge însă de munca grea, își pune tot sufletul și toată priceperea în ceea ce face și lucrurile care ies la final îi sunt dragi ca niște fii. Atâta doar îl necăjește teribil un copil din vecini. Markus are 7 ani și e surdo-mut. Așa s-a născut, iar doctorii n-au reușit să.i găsească un leac. Băiatul da mereu târcoale casei lui Benedikt și se oprește adesea la poartă și.l privește ore în șir printre scândurile gardului. Îl urmărește cu aceeași răbdare cu care bătrânul lucrează, iar ocările lui Benedikt nu pătrund în urechile lui închise oricărui sunet omenesc. Are ochii mari și negri, adânci și întunecoși și pare că.l privește pe bătrân cu ură și reproș. Arată că și cum ar avea atâtea de multe să.i spună și nu poate. Parcă aduce cu el o tristețe din altă lume de care vrea să.l facă pe bătrân vinovat. Pesemne tot el e cel care se furișează noaptea în curte și.n magazie și distruge tot ce a construit Benedikt în ziua respectivă. Sfărâmă cu ciudă în bucăți tot ce găsește pe masă de lucru și pe rafturi și.apoi dispare nevăzut și neauzit de nimeni.  Gândul că va veni din nou i.a tulburat bărbatului nenumărate nopți și imaginea muncii lui distrusa și împrăștiată pe podea i-a întunecat multe dimineți. Ba-l  ocărăște ba-l ignoră , dar n-a reușit niciodată  scape de el.   Îl supără profund acest copil  și nu pricepe de ce e atât de răzvrătit împotriva lui. Se poartă de parcă s-ar hrăni cu neliniștea  lui  și nu și-ar găsi  odihna decât supărandu-l pe bătran.

Yolanda e medic și își petrece zi de zi încercând să salveze zeci de copii din ghearele bolii și uneori chiar ale morții. Vede în fiecare clipă multă suferința dar și multă încredere și recunoștință în ochii aceia micuți și speriați care o privesc de pe patul alb de spital. S-a obișnuit cu ei și chiar și în situațiile cele mai dificile reușește să-și păstreze calcul și să intervină cu profesionalism. Are însă internată de curând o fetiță de 7 ani care o tulbură profund. N-ar ști să spună de ce dar simte ceva deosebit în legătură cu acel copil. Aflată în spațiul îngust și incert dintre viață și moarte, copila deși nu are putere să rostească nimic, pare mereu în prezența Yolandei că încearcă să spună ceva. Parcă-i adresează o cerința mută și-o imploră din ochi și din zbaterea ei să facă ceva. Sentimentul acesta straniu ca fetița așteaptă ceva de la ea, altceva decât în mod normal, n-o părăsește pe Yolanda nici zi nici noapte. Toți bolnavii așteaptă de la medicul lor salvarea și-l imploră să-i ajute, a văzut asta de mii de ori și mereu a fost liniștită cu gândul că face în fiecare moment tot ce-i stă în putință. Niciodată nu s-a frământat așa ca acum, roasă de o nesfârșită senzație că Tamila îi cere ceva deosebit și ea nu știe ce.

*

Ierni și veri se succed în curgere când mai lentă, când mai rapidă, născând repetate generații de frunze verzi și maturându-le cu vânt năpraznic pe cele uscate. Ninge liniștit cu fulgi mari, apăsători și luminițe de Crăciun se aprind din nou pe străzi și în suflete, luminând drumul tainic al acestei nopți. Privind de la înălțimea unei aripi în zbor se văd pe pământ infinite șiruri de scântei pâlpâitoare. Sunt milioane de ferestre și în spatele fiecăreia dintre ele vibrează o viață, un suflet, o poveste. Milioane de trăiri și de povești pe cât de intense pe atât de neștiute pentru ceilalți. Dincolo de fiecare geam, ceea ce pare a fi doar o lumină e de fapt o întreagă lume și sunt atât de multe, cine să le cunoască pe toate?!

Îngerul coboară lin din zbor și așezându-se pe marginea unui geam se uită înăuntru: o cafenea micuță, luminată doar de lumânări, din care răzbate miros plăcut de cafea și budincă de caramel. John intră zgribulit, comandă o cafea și se așează la o masă, cufundat în gânduri. Se simte însă privit insistent și își ridica alene privirea. La celălalt capăt al sălii se află chiar ea, Angela. Îl privește uimită, și cu un surâs timid se ridică și se îndreaptă spre masa lui.

Mai departe, dincolo de o ferestruică slab luminată și nu prea curată, flacăra plăpândă din soba împrăștie jocuri de lumini și umbre în liniștea sumbră a camerei. E un tango final al vieții cu moartea pe ritmul amintirilor ce-și derulează firul nevăzut pentru o ultimă dată în fața bătrânului Benedikt. Le urmărește din ce în ce mai obosit imaginea profund încețoșată, le mai aude vag o clipă melodia, până ce focul din sobă se stinge de tot, lăsând întunericul și liniștea să cadă pe veci.

Lăsând sufletul lui Benedikt în grija morții și ignorând gerul aspru siberian, îngerul își urmă cu hotărâre calea și nu se opri până nu poposi pe pervazul Yolandei. Lampa de pe biroul ei lumina destul de puternic, iar coala de hârtie chinuită de săgetările peniței, se transforma supusă într-o scrisoare. Yolanda și-a înfrânt temerile și s-a hotărât să nu mai lase încă un an să treacă și îi scrie prietenei ei cu speranța că va primi răspuns și iertare.

Timpul curge din cer și se așterne pe pământ alături de fulgii de nea. Copii tăcuți și neînțeleși suspină ușor în somn, se întorc în așternuturi și visează ceva numai de ei știut. Liniștea lor dăinuie mai departe dar pentru prima dată tăcerea aceasta nu mai acuza timpul, nu mai face zăpada să doară și îngerii să se întoarcă din zbor.