Facem ceva să prevenim sau continuăm să numărăm victime ale inconștienței și nepăsării ?

Incep prin a transmite sincere condoleanțe tuturor părinților care și-au pierdut copiii în incendiul din clubul bucureștean, sau în orice alte condiții mai mult sau mai puțin mediatizate, mai recente sau mai vechi. Indiferent de detaliile întâmplării, nu există o pierdere mai dureroasă decât aceea a părintelui care trebuie să-și îngroape propriul copil.

Mă voi ține departe de speculațiile cu aer mistic referitoare la data la care acest dezastru s-a întâmplat, la fel că și de mult dezbatutul aspect al implicării bisericii și preoților în acest eveniment nefericit. Voi reveni și asupra acestui subiect într-un articol viitor.

Pentru moment simt însă o impetuoasă necesitate de a pune o serie de întrebări de ordin foarte practic și sper ca în acest mod să contribui și eu alături de cei care s-au exprimat în acest sens înaintea mea la tragerea unui semnal de alarmă în privința respectării regulilor de siguranță și protecţie a muncii și a altor activități. Sau mai bine spus la instituirea unor reguli și rutine care din păcate actualmente fie nu există, fie sunt ignorate complet.

Când va avea și România instituții și funcționari responsabili, pentru care viața a sute de oameni, să valoreze mai mult decât o spagă? Intreb pentru că nu-mi pot imagina cum alfel un atfel de spațiu a primit autorizație de funcționare. Inspectoratul în Construcții ne poate spune ceva în acest sens?

Rămânând tot în sfera responsabilității, organizatorii și-au pus problema vreo clipă dacă e în regulă sau nu să plaseze artificiile acolo, dacă e sigur să primească mai mulți oameni decât capacitatea localului și dacă e normal să existe o singură ieșire? Care era planul de evacuare și de intervenție conceput special pentru acel eveniment, în cazul în care ceva, orice, mergea prost?

Poate Ministerul Sănătății și cel al Apărării Naționale vor să ne spună ceva liniștitor nouă celor care ne întrebăm retoric ce s-ar întâmplă în caz de o calamitate mai mare decât un incendiu într-un club. Dacă într-o situație relativ banală ca această s-a intervenit cu întârziere și haotic, fără nici un plan, fără nici un fel de rutină de acționare în astfel de situații și niște scântei de la niște artificii s-au transformat într-o dramă națională, la ce să ne așteptăm în caz de un cutremur, bombadament sau cine știe ce calamitate cu adevărat de proporții ?!

In România există o mare problemă și nimeni nu pare să fie conștient de ea: nimeni nu dă doi bani pe regulile de siguranță, de protecția muncii, instruire avizată cu privire la acordarea primului ajutor, reguli de evacuare în caz de incendiu sau altă calamitate. De la Vlădică până la Opincă nimeni nu știe nimic în acest sens și nici nu-i păsa și astfel se creează un lanț al slăbiciunilor care îi face din păcate pe toți cei implicați la fel de inconștienți și de vulnerabili, de la participanți, până la patron, organizatori, autorități etc de unde rezultă și haosul, panică și multitudinea de victime.

Câte zeci sau sute de ani mai trebuie să treacă până când vom intra și noi în rând cu lumea civilizată și se va interzice fumatul în locurile publice, se va face o evaluare realistă a spațiilor de lucru și de agrement și mai ales până când cetățenii vor fi conștientizați și intruiti în acest sens?

Am făcut o serie întreagă de ani de școală în România și am lucrat în două firme diferite și în toți acești ani nu am primit nici un fel de curs sau instructaj și nu am făcut nici o simulare pe această temă. Am realizat amploarea inconștienței mele și a slab pregătirii mele psihice și tehnice în acest domeniu abia când am plecat din țara și în fiecare instituție de învățământ sau loc de muncă în care am ajuns am fost instruită temeinic cu privire la evacuarea în caz de incendiu sau altă situație neprevăzuta și acordarea primul ajutor.

Când se va hotărî Ministerul Educației să introducă încă de la grădiniță astfel de ore de instructaj? Nu de alta dar dacă tot schimbă programa neîncetat, ce-ar fi să adauge și ceva util, atât de util încât poate salva vieți? Mult mai multe vieți decât salvează niște ecuații pentru care eram aspru pedepsiți dacă nu le știam.

Nu de alta dar rezonamentul e foate simplu: generația noastră e pierdută, noi suntem ăia cărora nu li se poate întâmpla nimic și care dacă totuși pățim ceva, tot ce putem face e să ne revoltam că nu era nici un popă pe-acolo care să ne salveze.

Dar cei care sunt acum la grădiniță și la școală, dacă ar crește educați în spiritul prețuirii siguranței și a vieții proprii și a celorlalți și implicit a cunoașterii și respectării unor reguli, proceduri și rutine cu privire la siguranță, protecție și intervenție în caz de incendiu sau alt incident ar deveni mai târziu inspectorii care dau autorizații de construcție și de funcționare a localurilor, organizatorii de evenimente, miniștri ai unor ministere chieie, personal medical și poate de ce nu și preoții ceva mai implicați în evenimentele și dramele sociale iminente. Si atunci ei cu siguranță ar evalua altfel locurile și situațiile și o mare parte a incidentelor ar fi cu ușurință evitate și o multitudine de vieți nu numai că ar fi salvate, dar nici nu ar mai fe permanent într-un pericol pe care nici nu-l conștientizează.

Ești liber să taci!

 Rigurorizatea convențiilor sociale nordice care presupun exprimarea foarte limitată a sentimentelor și trăirilor interioare la fel ca și necesitatea păstrării cu sfințenie a unei aparențe netulburat echilibrate, m-a inspirat în a scrie această poezie.

 Și m-am gândit că abordarea cea mai potrivită ar fi cea modernă, a poeziei libere, neincorsetate de rimă și ritm.

 Ești liber să taci !  

 Ori de câte ori vrei 

 Sau de câte ori ai ceva de spus.  

 Înghite-ți cuvintele cu un zambe amabil 

 Amar tratament! 

  

 Ești liber să taci!

 Când sângele-ți fierbe 

 Tăcerea-l îngheață-n cristale.

 Când lacrimi ar curge mangaindu-ți obrazul 

 Tăcerea le seacă izvorul.

  

 Ești liber să taci!

 Să simți în ascuns, 

 Să fii om doar în taină 

 Să fii un robot amabil și dur 

 Același sub soare sau vânt.

 Ești liber să taci! 

 Cuvântul e creator, 

 Are putere și naște trăiri 

 Înmoaie inimi și sfarâmă măști 

 Iar asemeni fantome nu vrem !

Cine e diaspora si de ce-i pasă

Am constatat cu tristeţe că exista un număr foarte mare de romani care trăiesc cu falsa impresie că cei care se afla dincolo de graniţele României sunt complet detaşaţi de ceea ce se întâmpla in ţară. Mai mult chiar, ii identifică pe aceştia cu nişte trădători de neam, care au fugit in lume si i-au lăsat pe ceilalţi singuri la greu si astfel nu-şi mai merita titulatura şi drepturile de cetăţeni români.

De partea cealaltă a graniţelor, lucrurile se văd si se trăiesc insă altfel, iar cei vizaţi nu se recunosc nicidecum în descrierea de mai sus.

Haideţi să facem deci cunoştinţa!

Ne prezentam noi primii! Noi, romanii care trăim în alte ţări suntem cei care ne facem vinovaţi de dorinţa de mai bine, de mai curat, de mai frumos si de curajul de a face un demers complicat şi riscant pentru a ne atinge visul. Ne-am dorit cu tot dinadinsul să vedem pe pielea noastră cum e să fii respectat şi apreciat pentru calităţile pe care le avem. Ne-a alungat de acasă curiozitatea si întrebarea ‘’de ce la alţii se poate, cum au făcut si mai ales de ce n-am putea face si noi la fel?’’. Am vrut să le oferim copiilor noştri o altă perspectivă decât aceea de a-şi sufoca întreaga copilărie intr-o şcoala ultra-solicitanta dar care la final ii duce direct pe calea şomajului sau a locurilor de muncă necalificate si prost plătite.

Da, recunoaştem că n-am acceptat ideea de a ne irosi tot timpul si toată energia doar pentru a supravieţui! Am vrut să fim utili nouă înşine si altora, să cunoaştem si să realizam mai mult.

Si cei mai mulţi dintre noi au reuşit asta. Dar cu un preţ si încă unul foarte mare. Astfel tot noi suntem aceia care ne trezim în fiecare dimineaţa si mergem la muncă cu gândul la oameni dragi aflaţi departe. Pe unii dintre ei poate nici nu vom apuca să-i mai vedem…

Am simţit in gura gustul amar al singurătăţii de multe ori, dar am mers înainte. Am făcut-o fie pentru că am crezut că darul intelectual pe care-l avem trebuie  înmulţit, nu  îngropat, fie pentru că nu am putut sta cu mâinile in sân atunci când copiii trebuiau trimişi la şcoala, sau le lipsea un acoperiş deasupra capului, când cineva apropiat avea nevoie de îngrijiri medicale (sau de şpăgi pentru a primi îngrijirile respective) aberant de scumpe pentru veniturile din România si fără de care n-ar mai fi in viata. Iar de multe ori daca n-am avut copiii sau bolnavii noştri am pus mană de la mană si i-am ajutat pe-ai altora, aflaţi in nişte colţuri de ţara de care ştie doar Dumnezeu pentru că autorităţile nu le ştiu, nefiind nimic de ‘’administrat’’ pe-acolo.

Câştigam mai bine veţi spune. Da, e adevărat! Dar sunt bani câştigaţi cu trudă, cu efortul neîncetat de a ne dovedi valoarea si de a câştiga încrederea celor din jur, luptându-ne fără oprire cu discriminarea, cu prejudecăţile si cu temerile celor din ţările in care am venit. Asta pentru că de noi nu-i pasă nimănui: infractorii au acaparat Europa, Ministerul de Externe are orice altă problema numai imaginea României in afară nu, politicienii ne jignesc, consulii si ambasadorii ne ameninţă cu spray lacrimogen când vrem să votam, iar cei de acasă fie ne dispreţuiesc fie ne invidiază.

Cu toate acestea nouă ne pasa de romani si de România! Si nu cred ca o puteam dovedi mai bine decât am făcut-o cu ocazia acestor alegeri prezidenţiale. Faptul că atâţia oameni au făcut un efort fizic si psihic atât de mare pentru tara lor este dovada clara că nu le e indiferent ce se întâmpla acolo. E cel mai bun argument care să ilustreze că deşi am plecat, ne dorim ca celor care sunt in continuare acolo, rude si prieteni, să le fie mai bine si poate si nouă dacă intr-o zi vom putea să ne întoarcem. 

Ceea ce s-a întâmplat acum este dovada extraordinara (si neaşteptata din punctul meu de vedere) ca romanii au învăţat intr-adevăr ceva de la gazdele lor: i-au văzut pe aceştia uniţi pentru tara lor oricare ar fi ea si oricare ar fi problemele ei si au făcut acelaşi lucru. La fel cum modul in care s-a inclinat balanţa voturilor arată că am înţeles că nu minciuna, mita, înşelătoria si tupeul suficient de mare cat să acopere ignoranţa fac o tara să meargă înainte.

Trăim cu speranţa că veţi înţelege că plecarea noastră nu e un act de laşitate sau de trădare ci unul de curaj. Viata noastră in străinătate nu e nici pe departe atât de simpla pe cat poate părea; nu aşterne nimeni petale de trandafiri pe unde păşim si nu ne aşteaptă nimeni nicăieri cu pâine si cu sare. Dar ne dam cu toţii silinţa, fiecare acolo unde e si cei mai mulţi sunt in continuare cu sufletul, sau cel puţin cu o părticica cat de mica din el, alături de ţara natală si-i doresc binele. Si mulţi s-ar întoarce, o vor si face poate, dar abia atunci când veţi fi pregătiţi sa-i primiţi, să ascultaţi ce au de spus si sa-i lăsaţi să aducă cu ei si să  pună in aplicare ceea ce au învăţat de acolo de unde au trăit.

Aşteptăm să înţelegeţi că am fost nevoiţi să plecam, am fost alungaţi.Trebuia să zburam din cuib dacă voiam să ne crească aripile!

Cei mai fericiţi oameni de pe planetă

Există o tendinţă de a cuantifica şi prezenta totul şablonat sub formă de sondaje şi statistici, inclusiv aspecte subiective şi extrem de fluctuante ale vietii noastre, imposibil de constrâns în parametri numerici. Un exemplu în acest sens mi se pare sondajul mediatizat cu ceva timp în urmă, conform căruia nordicii ar fi cei mai fericiţi oameni de pe pământ.

Privindu-i mai îndeaproape pe aceşti fericiţi notorii, am constatat că existenţa lor este guvernată de o serie de convenienţe sociale foarte puternice, de bariera cărora foarte puţini se aventurează să treacă. Din gama: ‘’aşa ceva nu se face’’. Vă sună probabil cunoscut pentru că avem şi noi în societatea românească destule de-astea, nu exact aceleaşi, dar la fel de numeroase. Astfel, în cadrul comunităţii nordice, exprimarea netemperată şi neprelucrată a sentimentelor, fie ele pozitive sau negative, nu e vazută cu ochi prea buni. Rigorile sociale şi legile nescrise îi cer omului, indiferent de contextul în care se află, să fie puternic, echilibrat, să arate mulţumit şi stăpân pe situaţie.

Nu vezi aproape niciodată pe cineva în jurul tău nici plângând, nici fiind extrem de entuziast, nici chiar în momente în care (din punctul meu de vedere cel puţin) ar fi de inţeles să se manifeste astfel. Un puseu de sinceritate sau o exprimare prea zgomotoasă a unor trairi naşte suspiciunea lipsei de control. Derapajul e de obicei remediat imediat, chiar de către cel care-l comite, acesta revenindu-şi brusc la o stare de aparent echilibru, autoconsolându-se cu o fraza gen ‘’Se va rezolva pana la urma ‘’(‘’Det ordener seg’’) rostită pe un ton neutru. Dacă îi e rău îşi ia trei zile libere, nu suferă în văzul lumii şi mai ales nu se plânge. Stă acasă şi se tratează cu Paracetamol, iar când s-a întors bine-sănătos nu e asaltat de colegi cu intrebări despre cum i-a fost, cum se mai simte, dacă e mai bine etc.

O zi obişnuită petrecută în Romania, în care te injuri cu participantii la trafic, şeful suprasolicitat îşi varsă nervii pe tine, iar tu te plângi colegei de birou despre cearta de aseară cu sotul/sotia etc pare astfel ruptă dintr-un film bizar, sau mai degrabă o stare de isterie generală (între noi fie vorba, nu e departe de realitate uneori). Noi avem însă ordinea noastră în aceasta dezordine, iar acesta este modul nostru de a ne elibera de stress, exprimându-ne frustrările, lăsându-ne bucuriile şi tristetile să zboare libere dincolo de graniţa fiinţei noastre, atunci când aceste sentimente sunt prea puternice pentru a fi ţinute captive. Aceste manifestări ne ajută să comunicam, să ne cunoastem şi să ne apropiem unii de alţii prin empatie.

Indubitabil, atmosfera generală din mediul scandinav este mult mai echilibrată, mai liniştită, propice concentrării şi desfăşurării unor activitati personale sau profesionale. La nivel individual însă, omul se poate simţi încorsetat, obligat să poarte masca rigidă a unei persoane reci şi cu o voinţă nestrămutată. Necesitatea imperioasă de a evada din acest tipar strict îi face pe mulţi norvegieni (şi nu numai) să se dedice la sfarşit de săptamână sau cu alte ocazii, exceselor de tot felul, mai ales cel de alcool, sub influenţa căruia devin de nerecunoscut, alunecând în extrema cealaltă, dând frau liber unei cascade de lacrimi sau de râsete, aparent inexplicabile.

Cu alte cuvinte: şi aşa-i rau si aşa nu-i bine.

Cert este insă ca de o formă sau alta de catharsis* avem cu toţii nevoie, mai ales în contextul societaţii contemporane care ne impune rigori din ce în ce mai stricte, cerându-ne să fim tot timpul aproape de perfecţiune. Nevoia de exprimare, de comunicare şi de împărtăsire cu ceilalţi a propriilor trăiri este o componentă fundamentală a fiinţei umane şi care iese totdeuna la iveala, sub o formă sau alta, mai mult sau mai puţin elegantă.

Concluzia mea este că nordicii nu sunt nici mai fericiţi nici mai puţin fericiţi decât noi sau decât alte popoare. Sunt oameni vii cu sentimente şi framântări, la fel ca toţi ceilalţi. Au doar o perspectivă usor mai optimistă şi mai patriotică decât noi şi forme diferite de a (nu) exprima ceea ce simt, un alt stil de viaţă sedimentat în timp ca urmare a diferitelor influenţe istorice, culturale, psiho-sociale etc.



*CÁTHARSIS s. n. 1. Purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensă la fenomenul artistic. 2. (În psihanaliză) Efect terapeutic obținut prin descărcarea unei trăiri refulate.


PS: Nu am studii sociologice sau psihologice şi nici nu fac muncă de cercetare. Vă prezint doar anumite aspecte, în lumina în care le percep eu în urma experienţelor de zi cu zi. Avem astfel de-a face cu o serie de concluzii personale, subiective, aşa că vă rog să le trataţi ca atare! Mulţumesc!

Gratulerer med dagen, Norge! La multi ani, Norvegia!

17. mai er Norges nasjonaldag.  Dagen feires fordi Norge fikk sin egen grunnlov 17. mai 1814 og på grunn av det dagen kalles også grunnlovsdagen. Norges grunnlov ble enstemmig vedtatt av Riksforsamlingen på Eidsvoll 16. mai 1814. Dagen etter, den 17. mai ble Grunnloven datert og undertegnet av presidentskapet. Samme dag ble prins Christian Frederik valgt til norsk konge. 17. mai er en offentlig høytidsdag, og en offisiell flaggdag. Nasjonaldagen markeres mer i Norge enn det som er vanlig i mange andre land, blant annet med barnetog. Mange sanger, som Norges nasjonalsang og Fedrelandssalmen er spesielt knyttet til 17. mai. Dagen er en folkelig festdag med norske flagg og festkledte gamle og unge, svært mange kledd i bunad. De samles utendørs i godt eller dårlig vårvær, særlig for å se på formiddagens barnetog. 17. mai preges også av hurrarop fra marsjerende barn, lyden av rangler, leketrompeter, gassdrevne bilhorn, marsjer og korpsmusikk. Barnetoget i Oslo går blant annet forbi Det kongelige slott, hvor store deler av kongefamilien står og vinker fra slottsbalkongen.

17 mai este ziua națională a Norvegiei. Aceasta zi este celebrată pentru că Norvegia a primit propria sa constituție la data de 17 mai 1814 și din acest motiv sarbatoarea este de asemenea, cunoscuta si sub numele de Ziua Constituției. Constituția norvegiană a fost adoptată în unanimitate de către Adunarea Națională de la Eidsvoll la 16 mai 1814. În ziua urmă toare, 17 mai, Constituția a fost datată și semnată de către Președinție . În aceeași zi, Prințul Christian Frederik a fost ales rege al Novegiei, marcând astfel o prima perioadă de independentă a Norvegiei. 17 mai este o sărbătoare legală, zi liberă și ziua oficiala a drapelului. Ziua Națională este marcată în Norvegia cu mai mult entuziasm decât se practica de obicei in multe alte țări, prin diferite manifestari, inclusiv o paradă a copiilor . Multe cântece, cum ar fi imnul național norvegian și Imnul Patriotic sunt legate în mod specific de 17 mai . Această sărbătoare este una populară cu steaguri norvegiene arborate peste tot, tineri și bătrâni deopotrivă  imbracati de sarbatoare, cei mai mulți in costum national. Ei se adună în aer liber indiferent de vreme, mai ales dimineata pentru a privi parada copiilor. 17 mai este de asemenea, caracterizat de uralele copiilor aflati in mars, zgomot de surle si trâmbite si muzica de fanfară . Parada copiilor în Oslo , trece inclusiv pe lângă Palatul Regal, moment în care familia regală , aflată la balcon ii salută si le face cu mâna.

 

 

Source og bilder/ Surse si fotografii:

http://snl.no/17._mai
http://no.wikipedia.org/wiki/17._mai_(grunnlovsdag) 
http://www.kongehuset.no/nyhet.html?tid=115639

5 ani - 5 lectii de viata

Privesc neincrezatoare la calendarul care se incapataneaza sa-mi arate ca au trecut mai bine de 5 ani de cand am parasit Romania, lansandu-ma in aventura de a experimenta civilizatia nord-europeana.  Nu se poate, n-au cum sa fie deja atatia ani! Prea a trecut repede timpul! Dar eu sunt pur sentimentala pe cand el functioneaza matematic, pe baza de cifre….asa ca nu am argumente solide si ma las pana la urma convinsa ca e asa cum arata el. Si fiind vorba de o cifra, daca nu rotunda, macar cumva mai insemnata, incerc sa trag o serie de concluzii, sa sintetizez coerent o parte dintre experientele si invatamintele  sedimentate de-a lungul acestor 5 ani:

1.       Oricat de mare ar parea aceasta provocare si oricat de inspaimantator este la inceput necunoscutul, in timp se dovedeste ca efortul a meritat pentru ca experienta acumulata este complexa si extrem de prolifica in a te imbogati mental si sufleteste. Interactiunea cu oameni, principii si stiluri de viata diferite iti largeste enorm orizonturile si iti nuanteaza viziunile, iar sentimentul de reusita in a te fi reconstruit si reechilibrat intr-un mediu complet diferit este inegalabil.

2.       Oamenii sunt tot oameni, indiferent de nationalitate, religie, culoare etc si sunt animati de acelasi pasiuni, de aceleasi bucurii simple, au temeri similare si aflati intr-un context comun comunica, colaboreaza, rezoneaza unii cu altii si se sprijina reciproc, total independent de factori socio-culturali sau politici. In spatele fiecaruia exista o drama, o poveste, un vis, sperante si dezamagiri nesperat de asemanatoare. 

3.       Invidia si barfa sunt absolut universale, nu au nici pe departe specific mioritic, asa cum credeam candva.  Dar si un vin bun sau o prajitura de casa cu ciocolata sunt pretutindeni la fel de apreciate, nu le refuza nimeni niciodata. 

4.       Desi in anumite momente din viata cei de la care asteptai sprijin necondionat, fiindu-ti rude sau prieteni te-au dezamagit profund, constati insa cu stupoare ca se gasesc uneori in momentele grele oameni, complet straini initial de tine sau de cultura ta, care sa te sprijine, sa te priveasca cu incredere  si sa-ti ofere o sansa atunci cand ai mai mare nevoie de ea, oameni care nu te cunosc, care nu au nici o obligatie, pentru care nu ai facut niciodata nimic, dar care sunt cu toate acestea pregatiti si dispusi sa-ti intinda o mana de ajutor atunci cand te astepti mai putin. 

5.       M-am luptat o destul de lunga perioada cu sentimentul de dezradacinare: nu mi-am negat niciodata originile si valorile dar am aderat cu inima deschisa la acele metode si principii norvegiene  pe care le-am considerat superioare. Astfel am sfarsit prin a ma intreba carei tari apartin eu de fapt sufleteste si primul raspuns care mi-a venit in minte a fost ‘’niciuna’’, pentru ca nu ma pot identifica exhaustiv cu niciuna dintre ele. Am realizat abia mai tarziu ca decat sa sufar ca nu mai am o tara a mea, mai degraba ar trebui sa ma bucur ca de fapt eu am doua.

La aceasta din urma mai lucrez inca… 

Fotografie: Dan Tutui  

Romanii din strainatate...’'noi sa fim gata sa-I primim, ei ar veni si maine...''

Va propun sa urmariti un interviu deosebit cu maestrul Tudor Gheorghe despre romanii plecati in strainatate, perspectiva lui asupra sentimentelor care ii incearca pe acestia si concluziile la care a ajuns in urma discutiilor cu numerosi reprezentanti ai disporei, imprastiati in diverse colturi ale lumii.

Din punctul meu de vedere este impresionant cu cata acuratete si luciditate reuseste sa surprinda spiritul romanesc, sub toate aspectele lui, mai mult sau mai putin pozitive, manifestat in contextul contemporan, atat intre granitile Romaniei cat si in afara lor.  

Ce ar trebui sa facem ca sa-i aducem inapoi pe romanii plecati in strainatate?

‘’Noi sa fim gata sa-i primim, ei ar veni si maine….ca sa vina ei aici numai de noi depinde, sa le pregatim terenul, sa aiba unde sa vina…’’

Haideti sa ne intoarcem acasa, acum sunt multinationale, au nevoie de oameni care sa gandeasca, ne putem angaja…

‘’Dom’le daca veniti 12 insi, 13 insi, nu faceti nimic, dar daca veniti 400 schimbati ceva…’’.

‘’Nimeni nu pleaca din Romania cu gandul sa ramana pentru totdeuna acolo….aia care sunt acolo zic asa: muncesc un timp aici, strang un ban si ma intorc acasa si vad eu ce fac, dar intre timp i se naste un copil…si zice stai putin macar sa-l vad la scoala. Apoi copilul se dezvolta acolo bine …se insoara copilul face un copil si ramane si iata i s-a dus viata, ramane cu gandul ca el se va intoarce odata acasa, dar viata l-a furat si l-a facut sa ramana acolo si moare tanjind de dor sa fie ingropat si sa aiba pomenile din Romania.’’

 Va invit sa reflectam asupra acestei perspective, indubitabil interesante, si sa vedem in ce masura ne regasim in imaginea aceasta a omului furat de timp si de viata, sa incercam sa identificam unde si care ne e fundamentul si incotro ne indreptam. 

Interviu Tudor Gheorghe 

Musafirii nepoftiti

Cu ceva timp in urma, participam pe un site de socializare la o discutie despre posibile abuzuri facute de angajatii unei institutii de stat in Norvegia (nu intru in detalii in acest sens pentru ca nu despre asta vreau sa vorbesc acum). Replica unuia dintre participantii la discutie a fost ceva de genul ‘’suntem musafiri  nepoftiti aici’’ asa ca trebuie sa acceptam totul ca atare. Nu am dat importanta si nu retin exact cine era persoana respectiva, pentru ca acest aspect nu e relevant, intentia mea nefiind aceea ce a ataca personal pe cineva, ci doar de a-mi argumenta punctul de vedere, pozitionat diametral opus fata de cel mai sus mentionat.

Asa cum foarte bine a replicat altcineva, faptul ca traim aici ne obliga sa respectam legile acestei tari, nu si sa acceptam abuzuri, discriminari sau umilinte. Aceste lucruri sunt din pacate o realitate, indiferent de tara in care traim, pentru ca nu exista societate perfecta, dar se intampla, in grad mai mic sau mai mare, in functie de nivelul de dezvoltare al societatii respective si de diferiti alti factori.  Dar pentru ca ele nu sunt normale, este de datoria noastra ca oameni, indiferent de nationalitate, sa le reperam si sa le tratam ca atare, asa incat incidenta lor sa nu creasca.

Ca sa revin la ideea initiala, faptul ca suntem imigranti (indiferent ca discutam despre Norvegia sau alta tara) nu ne face ‘’musafiri nepoftiti’’. Fie am primit dreptul de a locui/munci in anumite tari prin reglementari legale, internationale, fie am aplicat pentru un permis de sedere/munca, pe care autoritatile statului respectiv ni l-au acordat. Deci se poate spune ca am batut frumos la usa si am asteptam sa fim acceptati inauntru, nu am dat buzna in casa.

Ar putea fi incadrati in aceasta categorie a ‘’musafirilor nepoftiti’’ imigrantii care vin ilegal sau infractorii, cei care iau cu asalt si vandalizeaza locuri publice si alti asemenea, dar in nici un caz persoanele care merg intr-o alta tara pentru studii sau munca.

Faptul ca muncim, platim taxe in conformitate cu legile statului in cauza si ne supunem tuturor acestor legi, ne face membri ai societatii respective, cetateni si nu sclavi! Ne revin astfel de drept obligatii dar si drepturi aferente, iar acela de a ‘’inghiti’’ orice nu este unul dintre ele.

Nu promovez sub nici o forma o atitudine de nejustificata superioritate sau de aroganta fata de vreo persoana sau stat, dar mi se pare deosebit de important sa fim constienti de adevarul nostru rol si loc si sa il respectam ca atare. Pentru ca atata vreme cat noi insine nu ne respectam nu putem astepta si nu putem cere asa ceva din partea altora.

Faptul ca traim pe teritoriul altui stat este o situatie profitabila pentru ambele parti, atat pentru noi cat si pentru statul in cauza si nicidecum o favoare personala pe care ne-o face noua cineva si care ne indatoreaza pana la stadiul de a privi numai spre pamant atunci cand mergem pe strada. Tara ‘’adoptiva’’ beneficiaza de anii nostri de educatie si de experienta in munca fara sa fi fost nevoita sa plateasca ceva pentru asta, ceea ce e o afacere foarte buna daca stam sa calculam numai cati bani publici necesita instruirea gratuita a unui elev timp de 12 ani. Nu mai luam in calcul si eventualii ani de studentie, ucenicie, specializari suplimentare, experienta in munca etc. Un alt aspect important este acela ca in multe cazuri imigrantii accepta locuri de munca pe care nativii tari respective prefera, din diferite motive, sa le evite si care altfel s-ar fi ocupat foarte greu.

In acelasi timp, relocarea in alta tara necesita procurarea de servicii si bunuri, mai ales imobiliare, ceea ce aduce o serie considerabila de investitii in economia locala si nationala de profil. Iar lista poate continua.

Constienti fiind de aceste lucruri si actionand ca atare, ne putem trezi dimineata si merge la serviciu sau putem desfasura alte activitati, impreuna cu nativii statului pe teritorul caruia ne aflam, intr-o atmosfera confortabila si constructiva, de respect reciproc.

 

 

 

Te-ai mai intoarce in Romania?

Aceasta este una dintre intrebarile care mi-au fost adresate frecvent in ultimii ani, de cand am plecat din tara. Mi-am pus de altfel si singura aceasta intrebare si mi-am dat seama ca nu e prea usor sa gasesc un raspuns..

Da, cred ca m-as intoarce...dar pentru moment pur si simplu nu pot pentru ca simt ca nu as mai face fata.

Cu toate ca imi face placere sa merg acolo in vacante, tanjesc dupa anumiti oameni si dupa diferite aspecte ale traiului in Romania, nu ma mai vad lucrand intr-un mediu in care toata lumea se asteapta ca tu sa stii totul de la inceput, sa iti dedici total timpul si energia serviciului, dar sa nu ai in schimb nici un fel de pretentii sa fii apreciat, sau sa ti se respecte drepturile. 
Ma apuca indignarea si disperarea la gandul ca as putea auzi vorbe de genul:‘’Daca nu iti convine poti sa pleci, sunt multi altii care abia asteapta sa-ti ia locul!’’ din partea sefului, sau ‘’nasti ca o vaca/ nu mai tipa ca o nesimtita’’etc. din partea moasei/medicului cu care as naste.

Lucrurile acestea si multe altele asemenea, mi se par inumane, inacceptabile si trezesc in sufletul meu o stare de revolta incontrolabila. N-as mai putea si cred ca mai ales n-as mai vrea, sa tac, sa inghit si sa accept zi de zi o serie intreaga de lucruri care mi se par anormale, doar pe principiul ca ’’putea fi si mai rau’’.

Nu, eu vreau sa fie ’’mai bine’’! Si de aceea nu spun ca m-as intoarce doar in conditiile in care toate aceste probleme ar fi rezolvate. Ar fi oricum complet nerealist, pentru ca acest stadiu nu se va atinge cu siguranta prea curand, mai ales ca lucrurile se indreapta inca vertiginos in jos.

M-as stabili insa inapoi in Romania, cu draga inima, in momentul in care as fi lasata sa aduc cu mine tot ceea ce am invatat in anii de ‘’exil’’. Si vorbesc acum despre o potentiala Romanie care ar fi cu adevarat dornica de o schimbare in bine, dispusa sa asculte si sa invete si care mi-ar da sansa si libertatea de a schimba ceva.

Nu ar fi productiv nici pentru mine, nici pentru nimeni altcineva, sa ma intorc acum, intr-o tara in care afacerea pe care as incerca s-o pun pe picioare ar trai doar conectata permanent la un aparat de impartit spagi si pana la urma tot ar muri subit, sufocata de birocratie si concurenta neloiala, sau sa vin intr-un mediu in care multi dintre cei din jur s-ar stradui constant sa-mi demonstreze ca ei stiu mai bine, ca alegera lor de a nu face un pas atat de important a fost intelepciune, nicidecum lipsa de curaj si ar folosi timp si resurse nelimitate pentru a ma convinge ca plecarea mea a fost o pierdere de timp si un esec. Altfel de ce m-as mai fi intors!?

Visez la o tara natala in care oamenii nu sunt orbiti de orgolii atat de mari incat prefera sa nu afle o informatie, decat sa recunoasca simplu ca nu stiu si sa intrebe pe altcineva, Oameni corecti si demni, care impartasesc din experienta lor si tanarului dornic sa invete, nu-l tin in intuneric de teama ca le va lua locul. Astept cu sufletul la gura momentul in care va fi acceptata si in mediul de lucru romanesc ideea ca nu putem fi perfecti, ca e normal sa gresim uneori si ca nu trebuie nimeni pus la zid pentru asta.

As vrea sa fie privit ca ceva firesc faptul ca daca am platit pentru un serviciu sau produs, ar trebui sa-l si primesc, intocmai si la timp. Sau macar, atunci cand imi arat dezaprobarea vizavi de faptul ca acest lucru nu se intampla sa nu fiu privita ca fiind o persoana complet absurda.

Sunt convinsa ca mai sunt multi altii, ca mine, care ar fi dispusi sa se intoarca in Romania si sa puna in practica toate invatamintele, cunostintele si experientele acumulate in timpul in care au trait in alte tari, contribuind astfel substantial la diminuarea discrepantelor care exista intre aceasta tara si cele din care au venit. Dar pentru asta, ar trebui sa fie macar lasati, daca nu incurajati, sa li se ofere o sansa, un mediu cat de cat propice.

Pana atunci asteptam, invatam, experimentam si traim cu speranta ca intr-o zi vom reusi sa ne regrupam, formand o echipa competenta si capabila sa aduca o raza de soare pe o strada pe care ploua, tuna si fulgera deja de prea multi ani.

Avem si noi un defect

Noi, romanii stabiliti in strainatate, avem un mare defect: ne apuca din cand in cand dorul de tara si melancolia. Incepem sa ne gandim ce frumos era la mama in curte, ce bun ar fi un covrig sau alte minuni de genul asta. Dar stati linistit ca se gaseste ac de cojocul nostru!

La un moment dat, fie impinsi de dor de casa, fie pe considerente mai practice, facem un drum in tara. Acesta implica de multe ori si rezolvarea a cel putin o problema administrativa, un act, o legalizare, schimbarea pasaportului, ceva de genul.

Si cum acesta este o experienta atat de spumoasa si plina de neprevazut, era pacat s-o ratez chiar eu! Asa ca iata-ma la Biroul Pasapoarte!

Nu chiar la 5 dimineata pentru ca nu era luna august, dar in orice caz, devreme, pentru ca acolo nu se vine chiar asa oricum si oricand.

Imi iau un covrig de la chiosul din coltul strazii, ca tot ma plangeam ca mi-e pofta cand eram departe de casa si ma asez frumos la coada. Nu erau decat vreo 15 persoane in fata mea...

Desi eram inarmata cu rabdare si cu covrigul in cauza, am constatat totusi destul de curand faptul ca acolo, in sala aceea care nu mai facuse demult cunostinta cu o mana de var, timpul renuntatse sa mai treaca, se oprise si el si astepta ca si noi. Ce asteptam….nu stia nimeni, pentru ca nu intrase si nu iesise nimeni de aproape o ora, pe usa care ducea spre biroul ofiterului si spre care ne uitam toti cu speranta, mai ceva ca spre Poarta Surprizelor.

Ne-au tresaltat inimile in piept cand au intrat si iesit (la intervale destul de lungi), vreo 3 persoane si ne-am imaginat o clipa in locul lor, cu zambetul pe buze si cu inima usoara ca am terminat in sfarsit.

Reveria ne-a fost intrerupta brusc de anuntul scurt si sec potrivit caruia urma o jumatate de ora in care nu mai putea intra nimeni pe motiv ca toti angajatii intra intr-o sedinta. Fix la ora 12.00! Faptul ca jumatatea de ora s-a transformat in aproape o ora si mirosurile de salam si de cafea care patrundeau pana la noi nu ne-au dat nicicum de gandit ca e vorba de pauza de masa de fapt si ca suntem mintiti fara nici o jena. Convinsi ca este vorba despre o intrunire strict profesionala si de mare importanta pentru siguranta nationala, am trecut si peste acest obstacol si am mai stat rabdatori la coada cateva ore. Evident in picioare pentru ca in sala de asteptare nu erau decat vreo doua scaune si o banca.

Cand deja simteam ca ne cunoastem de-o viata, stiam fiecare despre fiecare aproape tot ce se putea sti: cati copii are fiecare, in ce tara munceste, de cand e plecat, cum i se pare acolo,etc apare intre noi o necunoscuta. O doamna foarte dichisita, abia iesita pe usa coaforului, cu un aer pretentios si cu doua fetite de mana, cam intre 3 si 5 anisori. Ne inglobeaza pe toti intr-o privire scurta, da un telefon si in nici 5 minute iese cineva din biroul functionarilor: o alta doamna care are un schimb calduros de replici cu cea nou-venita si apoi se intoarce in biroul ei. Dupa nici un sfer de ora de cand ajunsese in sala de asteptare, noua noastra prietena este invitata inauntru, le sunt facute fotografii ambelor fete, actele predate, tot in regula, iese si da sa plece.

Cei mai multi dintre noi, cei care statusem in sala aceea ore in sir, am simtit ca meritam o explicatie si am intrebat-o politicos daca stie ca noi suntem acolo de dimineata (era aproximativ ora 15:30) si ca este o totala lipsa de respect la adresa noastra ceea ce a facut dansa.

Ne-a raspuns pe un ton foarte iritat: ‘’Dar nu vedeti ca am copii, cum as fi putut sa stau la rand?!’’.

I-am explicat in zadar ca si noi avem copii, lasati care pe unde, cu cine a putut, si mai ales ca ne-a deranjat faptul ca macar nu a avut bunul-simt sa ne ceara voie. Daca ar fi aratat un minim de respect fata de noi si ne-ar fi intrebat macar din politete daca ii dam voie sa intre, pentru ca cele mici nu au rabdare sa stea atat de mult la rand, bineinteles ca i-am fi spus ca nu e nici o problema (chiar daca vazusem clar de ce e ea invitata in fata noastra). Am incercat in fel si chip s-o lamurim ca nu este frumos ceea ce a facut dansa, ca ne-am simtit sfidati si ca ar fi fost suficient din partea ei o simpla replica politicoasa pentru ca noi sa fim intelegatori cu situatia ei, fara sa ne simtim deranjati de faptul ca intra imediat ce a ajuns.

A devenit din ce in ce mai vehementa, acuzandu-ne tot pe noi de lipsa de maniere si de respect, convinsa ca nu a gresit cu nimic si bolborosind, in drum spre iesire, ceva despre lipsa de bun-simt.

Noi am ramas asteptandu-ne in tacere randul, cu ochii catre literele mari de pe perete ( citez din memorie): ‘’ In acest oficiu nu se primesc atentii.. Ne obligam sa tratam toti cetatenii in mod egal. Ne obligam sa va servim cu respect, fara cozi la ghizee…’’

PS : Ma gandesc ca poate oamenii si situatiile de genul acesta sunt de fapt o binecuvantare. Ne aduc aminte de ce am ales sa ne mutam si ne fac viata si inima mai usoare la plecare.

Mda, cred ca e un fel de act caritabil si acesta, dar nu reusim noi sa-l apreciem asa cum se cuvine....

 

A sta sau a pleca, asta-i intrebarea! Partea III

Spre consolarea celor de acasa pot spune ca de cate ori ii apuca pe ei disperarea si spun ca ar pleca mancand pamantul, tot de atatea ori ne apuca pe noi dorul si nostalgia si spunem ca ne-ar placea sa ne putem intoarce. Viata de zi cu zi isi deapana linistita firul, dar de sarbatori se cam incalceste si se innoada. Si nodul il simti si-n gat...familia si prietenii apropiati nu sunt in jurul mesei, colinde canta doar Justin Bieber, biserica ai in apropiere , sau nu, dupa caz, atmosfera e oricum alta, parca nici macar o pocnitoare aruncata in scara blocului nu te-ar deranja atat de tare.. Pastele si Craciunul trec cu bine, cu un usor sentiment de sarbatoare-surogat totusi, casiera de la supermarketul din care ai cumparat prajitura nu era la fel de implicata afectiv cum era bunica atunci cand iti facea gogosi sau cozonaci si nici mirosul nu e  acelasi dar ..de unde nu e nici Dumnezeu nu cere.
Cel mai mult insa imi lipsesc sarbatorile de primavara: 1 si 8 Martie, Floriile etc.care lipsesc total. Va spun sincer ca nici caloriferul, care in martie merge inca la putere maxima, nu tine loc de caldura primelor raze de soare si nu-mi aduce aceeasi bucurie si speranta precum primii ghiocei si primele fire de iarba si nici discursurile politico-feministe rostite de 8 martie nu ma impresioneaza nici pe departe la fel de mult precum zambilele pe care le primeam de la tata sau de la colegi.

Asa e firea omului, ce sa-i faci?! Nu e niciodata pe deplin multumit: iarna viseaza la soare si vara se plange de canicula!

Cert este ca cei mai multi dintre noi ne simtim un fel de struto-camile: ne place si in alta parte si apreciem multe aspecte ale vietii pe care ne-o ofera tara adoptiva, dar ne e si dor de multe dintre lucrurile si mai ales oamenii dragi de acasa. Oricat ne-am stradui, ne-am schimba si ne-am adapta, cel putin intr-un coltisor indepartat al fiinitei noastre ramanem romani si nu ne putem regasi pe deplin in profilul tarii adoptive. Cred ca sentimentul acesta mai mult sau mai putin pronuntat de apartenenta la noua comunitate este si in stransa legatura cu tara in care ne mutam.

In Europa nu cred ca mai avem unde sa mergem fara sa fim intampinati cel putin cu reticenta, daca nu chiar ura de-a dreptul in unele cazuri. Devine astfel foarte dificila integrarea, oricat de muncitori, motivati si bine intentionati am fi noi. Discutand insa cu persoane stabilite in SUA ssau Canada am inteles ca acolo nu ai acel sentiment ca scrie mare pe fruntea ta ‘’Emigrant’’. Toata lumea e venita din toate colturile lumii si nu mai sta nimeni sa-si bata capul de unde sau de ce ai venit si tu. E mult mai important ce stii si ce vrei sa faci si implicit cum poti fi de folos societatii respective. Perceptia asupra romanilor e deci foarte diferita : daca ii spui unui european ca vii din Romania, acesta devine automat mai vigilent in privinta gentii sau a portofelului, pe cand daca ii spui acelasi lucru unui canadian, ai toata sansele sa primesti o carte de vizita sau o recomandare pentru un loc de munca.

Nu avem insa de fiecare data posibilitatea sa alegem, pur si simplu viata si oportunitatile ne poarta pe carari nebanuite. Oriunde am ajunge insa si indiferent pentru cat timp, din punctul meu de vedere, experienta este revelatoare. Asa cum povesteam si intr-un articol mai vechi, am avut exact impresia aceea ca vad cu adevarat tabloul in intregime abia cand m-am indepartat putin de el. Am ajuns sa apreciez mai mult laturile pozitive ale Romaniei si ale romanilor , pe care nu avusesem timp sa le vad, traind acolo si ocupandu-mi tot timpul injurand si blestemand avalansa de facturi care se napustea furios asupra noastra luna de luna, strada care era pentru al cinci-lea an consecutiv in reparatii, lipsa de bun-simt a unui, sau a mai multor, participanti la trafic, secretara prea ocupata cu bautul cafelei ca sa isi mai faca si treaba etc etc.

Am vazut de asemenea, cu aceasta ocazie si fata mai putin prezentabila a strainilor si am inteles ca nu avem nici un motiv sa ii idolatrizam sau sa ne simtim cu ceva inferiori lor. Avem intr-adevar multe de invatat din sistemul si din atitudinea lor, dar, intr-o lume corecta, si ei ar avea destule de vazut si de apreciat la noi.

Cand trag totusi linie, ajung la concluzia ca am avut mult de castigat din experienta mutatului in strainatate. Ma vad acum ca pe un om mai incercat, dar profund imbogatit cu trairi, sentimente, experiente, informatii, la care altfel nu as fi avut acces. Vad in oglinda o persoana mai matura si mai increzatoare, care daca ar putea da timpul inapoi ar alege din nou fara ezitare sa mearga pe acelsi drum.

A sta sau a pleca, asta-i intrebarea! Partea II

Din punctul meu de vedere, felul in care individul percepe aceasta experienta are foarte mare legatura cu motivele pentru care hotaraste sa plece din Romania.

 In cele mai mai multe dintre cazuri cred ca este vorba despre un cumul de factori: atat motive materiale cat si morale.

In ceea ce priveste latura materiala, satisfactiile sunt, dupa un timp, ceva mai mari decat in Romania, dar banuiesc ca nu mai e o surpriza pentru nimeni faptul ca preturile sunt pe masura salariilor si ca din munca cinstita nu se fac averi spectaculoase, nicaieri in lume, mai ales in intervale scurte.

Daca nu ai un contract deja semnat si implicit un job care sa te astepte la sosire (situatie ideala si recomandabila), gasirea unui prim loc de munca, de cele mai multe ori destul de mult sub calificarea si experienta anterioara, poate fi o provocare. Cel mai probabil vei parcurge de cateva ori intregul traseu de la agonie la extaz, jalonat de invatarea limbii, o eventuala  recalificare in functie de cerintele pietii locale a muncii, depasirea barierei de neincredere ridicata de nationalitate (am patit in repetate randuri ca intervievatorului meu sa-i piara zambetul de pe buze cand am spus ca vin din Romania, desi arata foarte multumit de felul in care se desfasurase interviul pana la momentul intrebarii fatidice: ‘’Din ce tara vii?’’) si multe altele. E nevoie de rabdare si nervi de otel (ceea ce nu pot spune ca sunt virtutile mele principale) sau macar de decizia ferma de a nu te da batut si de a te ridica o data in plus fata de cate ori ai cazut in deznadejde (aici ma regasesc si eu).

Ce-i drept, nici in Romania nu e o treaba simpla gasirea si mai ales pastrarea unui loc de munca, asa ca avem experienta, deci cel mai probabil vom face fata cu bine acestei incercari.

Atunci cand lucrurile intra insa pe un fagas normal, marele avantaj al faptului ca poti duce o viata decenta si nu mai esti ocupat cu supravietuirea, este acela ca iti ramane timp si disponibilitate psihica sa te mai gandesti si la alte lucruri in afara de factura la electricitate, pretul scutecelor sau cat vor costa rechiziletele necesare pentru inceputul anului scolar, subiecte omniprezente pe ordinea de zi a celor mai multe familii din Romania. Poti in schimb sa te informezi asupra unor subiecte care te intereseaza, sa petreci mai mult timp cu familia sau practicand un sport sau un hobby, iti permiti sa calatoresti de 2, 3 ori pe an in locuri pe care ti-ai dori sa le vizitezi, sa mergi la un concert sau eveniment cultural sau sportiv la care ti-ar placea sa participi.

O alta gama larga de sentimente care ne pun pe fuga din Romania, are legatura cu exasperarea totala la care ajungem in urma interactiunii cu un sistem mai mult decat greoi si birocratic. Din acest punt de vedere vom descoperi cu placere faptul ca in alte parti e de obicei ceva mai usor sa obtii un act de care ai nevoie, fara eforturi supranaturale de alcatuire a unui dosar cat un ceaslov (asta daca nu e vorba despre Ambasada Romaniei pt ca acolo e alta situatie, aceasta institutie indeplinindu-si cu responsabilitate rolul de a ne aminti de unde si mai ales de ce am plecat). Dar nu duce lipsa nici occidentul de functionarul classic, blazat, semi-informat in domeniul de activitate, lipsit de interes si de viziune si care se limiteaza la aplicarea uneori oarba si complet ilogica, a unor reguli foarte generale, indiferent de particularitatea situatiei in discutie.

Sistemul medical ramane, din perspectiva mea, in continuare o sursa prolifica de dezamagiri: aceeasi vesnica poveste cu medici prea putini pentru numarul de pacienti, fonduri insuficiente de la buget, diagnosticare incorecta sau tardiva etc. Ziarele scriu, lumea vorbeste…lucrurile raman la fel! Am discutat acest subiect cu persoane din Canada, Anglia, Belgia si toata lumea spune acelasi lucru: la putere sunt Paracetamolul si ‘’sa asteptam sa vedem cum mai evolueaza’’si astea abia cand, intr-un final, ai primit mult-asteptata programare. Ai macar avantajul de a fi primit cu politete, cu un zambet incurajator pe buze si in locatii curate si decente. Tot e un pas inainte!

A sta sau a pleca, asta-i intrebarea! Partea I

 
 Multi dintre romanii relativ tineri, care inca locuiesc in Romania cocheteaza mai mult sau mai putin serios cu ideea de a pleca din tara si de a se stabili in alta parte. Am fost in repetate randuri intrebata ce parere am si ce sfat pot sa dau in acest sens. Stiti cum se spune ca ‘’sfaturile sunt bune numai pentru tine insuti’’, iar retete universale s-a demonstrat clar ca nu exista.  Dar in incercarea de a le veni totusi in ajutor celor incercati de nenumarate intrebari( legitime de altfel), voi povesti felul in care am trait eu aceasta experienta si schimbare majora in viata mea.

E de la sine inteles ca hotararea de a te muta in alta tara e una serioasa si intr-o oarecare masura un act de curaj. Oricat de mult te-ai interesa, ai citi pe internet, ai vorbi cu unul si cu altul, tot un mare necunoscut se asterne la capatul pistei de aterizare. Necunoscut care asteapta sa-i dezlegi tu insuti enigmele, prin prisma puterii tale de intelegere, a experientelor anterioare, a norocului pe care il ai sau pe care ti-l faci singur si nu in ultimul rand, prin prisma asteptarilor cu care pleci la drum.

Partea cea mai grea, din punctul meu de vedere,  este faptul ca trebuie sa lasi acasa cam tot ceea ce erai si ce aveai inainte (si nu vorbesc dpdv material). Dupa ce atata vreme ai avut familie, prieteni, colegi, tabieturi, locuri cunoscute si preferate, un statut, care te reprezenta mai mult sau mai putin, dar pe care totusi ti-l asumasesi si cu care te cunostea toata lumea, acum brusc redevii un fel de nou-nascut, numai ca fara familia protectoare care sa-ti poarte de grija.

Te uiti usor confuz si temator in jur si iti dai seama ca nu-ti ramane decat sa cazi direct in picioare de prima data si sa recosntruiesti puzzle-ul vietii tale cu putinele piese pe care le-ai putut lua in bagaj si multe altele noi.

Cu putin entuziasm si multa munca se poate ! Iti aduni la un loc toate puterile si toti neuronii, iti pui rabdarea la o strasnica incercare, dar in final, de cele mai multe ori, reusesti. Atunci abia simti ca iti primesti in sfarsit rasplata: sentimentul inegalabil ca desi ai luat-o de la inceput, ai reusit sa construiesti din nou ceva prin forte proprii, ti-ai dovedit tie insuti ca poti, ca ai curaj si mai presus de orice ti-ai depasit zona de comfort si propriile limite si ai trecut peste o serie de temeri: schimbarile nu mai par atat de fioroase, necunoscutele nu mai sunt atat de incriptate. S-a creat un precedent, daca ai reusit o data, vei mai reusi si alta data daca va fi nevoie!

Indemn la moderatie

Am constatat ca in ultima vreme se manifesta cu ardoare un trend potrivit caruia e  unanim acceptat faptul ca Romania este ceva oribil, demn de blamat pana in cel mai mic detaliu, iar Occidentul este perfectiunea materializata sub forma de societate.

Orice incercare de a prezenta lucrurile intr-o lumina putin diferita se soldeaza cu reactii violente din partea unor persoane profund ultragiate, care te trimit automat la cratita (in cazul in care esti femeie). Manifestarile apreciative la adresa unor aspecte legate de tara sau de poporul roman te clasifica automat ca fiind inapoiat/a, iar orice remarca inofensiva la adresa unei alte tari te trimite in tagma inadaptatilor.

Eu zic ca lucrurile sunt putin mai complexe de atat si ca ar fi cazul sa le privim ca atare. Nimic nu e complet alb sau perfect negru, totul e o nuanta mai deschisa sau mai inchisa de gri.

Ca sunt un milion de probleme in Romania, asta nu poate contesta nimeni. Haideti sa fim sinceri: nu a plecat nimeni de prea mult bine! Nu sunt nici pe departe de parere ca e minunat in Romania si occidentalii astia sunt niste inculti cu totii de la care nu avem ce invata pentru ca noi le stim deja pe toate. Dar asta nu inseamna nici ca mai bine i-am da foc Romaniei pentru ca si asa nu mai e nimic de recuperat de acolo.

Daca imi permiteti o analogie: atunci cand ne casatorim si ne mutam la casa noastra, facandu-ne noi un rost dupa cum consideram corect, nu incepem sa barfim si sa ne blamam familia si parintii din casa carora am plecat. Chiar daca poate atmosfera nu a fost chiar cea dorita de noi, tot nu ii injuram in stanga si-n dreapta, ci acceptam ca in limita posibilitatilor, ei ne-au oferit un cadru in care noi sa ne dezvoltam pentru a deveni mai tarziu ceea ce ne dorim si a face lucrurile mai bine decat au reusit ei.

Parintii si tara nu si le alege nimeni si nici nu se poate nimeni dezice total de ele, indiferent de trecerea timpului si de drumurile pe care il poarta viata. Chiar daca ne convine, chiar daca nu, atata vreme cat ne-am nascut si am crescut in Romania, ramanem tot romani, chiar daca ne-am mutat in alta tara. Vorbind numai de rau tara de provenienta in fata altora nu facem decat sa atragem o umbra si asupra noastra personal. E exact ca in gluma (a nu se interpreta in sens xenofob, va rog): ‘’Eu nu sunt tigan, numai mama si cu tata sunt! ‘’.  

Ne deranjeaza faptul ca tara noastra are o imagine atat de proasta, dar fara sa realizam uneori si noi contribuim la ea. Dincolo de faptul ca nu avem nici un fel de autoritati care sa se ocupe de o imagine corecta a tarii in strainatate, mai avem si nenumarati oameni certati cu legea si cu civilizatia care ne fac numai ‘’bucurii’’ si cireasa de pe tort si noi cei plecati in strainatate avem de spus numai cuvinte de ocara la adresa Romaniei in fata strainilor in mijlocul carora am venit, ceea ce ne face sa decadem si mai mult in ochii lor. Ideea e ca daca tu nu te respecti nu poti astepta ca ceilalti sa te respecte.

Am promovat mereu ideea ca avem de invatat unii de la altii si un prim lucru pe care ar trebui sa-l invatam noi romanii de la alte natii este faptul ca ei tin cu neamul si cu tara lor si ca trag cat de cat in aceeasi parte, chiar daca nici la ei nu e totul roz. Am auzit spre exemplu multi norvegieni plangandu-se de sistemul sanitar, de pretul benzinei sau de multe alte lucruri care-i nemultumesc, dar asta nu-i impiedica sa se concentreze pe aspectele pozitive in raporturile cu ceilalti.

Cat despre faptul ca venim la ei si ne dam cu parerea ar fi de luat in seama, in afara de faptul ca traim, cel putin teoretic, intr-o lume libera in care fiecare are dreptul la exprimarea opiniei, si faptul ca atat timp cat locuim intr-o tara, muncim, platim taxe si cotizam la bugetul tarii respective cot la cot cu cei nascuti acolo, implicit avem dreptul de a avea o parere vizavi de felul in care sunt folositi si banii nostri, de serviciile pe care le primim etc. Nu e cea mai fericita comparatia potrivit careia atunci cand te duci la cineva in vizita nu te apuci sa-l critici. Noi aici nu suntem in vizita ci platim chirie pentru spatiul pe care il ocupam si implicit cat timp ne indeplinim responsabilitatile asta atrage dupa sine si drepturi. Iar a descrie unele lucruri asa cum le-am intalnit nu e sinonim cu a judeca si a ofensa pe cineva. Va rog din suflet sa observati diferenta clara intre a spune ‘’norvegienii au ochii albastri’’ si ‘’ ce porcarie ca norvegienii astia au ochii albastri, e mult mai bne ca la noi cei mai multi ii au caprui’’.  Nu orice descriere implica si o comparatie, si mai ales nu in defavaorea cuiva!

Nu stiu in cazul altora, dar cel putin pe acest blog, scopul unei eventuale prezentari a unor aspecte mai putin pozitive intalnite intr-o tara occidentala, nu este acela meschin de a-i critica pe locuitorii ei, ci acela de a inlatura ideea fundamental gresita a unora (in mare parte persoane care au locuit exclusiv in Romania si au pareri formate de statistici si emisuini TV) potrivit careia in alte tari e totul perfect si lucrurile merg struna fara exceptie.

Eu personal respect in egala masura atat tara din care am plecat cat si tara in care locuiesc si orice alta natie de pe pamant si sunt convinsa ca toate au atat hibe cat si lucruri minunate care merita sa fie apreciate.Intentia mea nu este aceea de a critica o societate in favoarea alteia, ci doar de a atrage atentia asupra faptului ca sunt si bune si rele peste tot si ca trebuie sa fim selectivi si sa analizam fiecare aspect ca atare fara a ne asuma automat ca e bun sau rau in functie de locul din care provine. Cred ca ar trebui sa alegem ce e bun si demn de promovat de la noi (si sa nu ne batem joc de tot si de toate in egala masura) si sa invatam din ce e bun la altii si sa incercam sa aducem si sa sadim o samanta de floare si la noi in gradina unde acum cresc destule buruieni.

Haideti deci sa pastram o atitudine flexibila, pozitiva si deschisa catre comunicare si cunoastere reciproca si mai ales una constructiva! In special noi cei care suntem la mijloc, nascuti intr-o parte si traind in alta parte, nu vom ajunge nicaieri daca vom continua sa-i uram fie pe cei de la care am plecat fie pe cei la care am ajuns. Sustinerea vehementa a unei extreme, oricare ar fi ea, ne va impiedica sa vedem si partea buna a celeilate extreme si e pacat sa pierdem atat de mult din vedere.