Jocul de cărți

Concentrarea e maximă și tensiunea plutește ca o pânză groasă deasupra tuturor. Daniel se poate lăuda că are ceea ce s-ar numi ‘’ o mână buna’’ și speră cu tărie că de data aceasta va câștiga jocul. Se simte stăpân pe situație și încordarea în care se găsește îi conferă un sentiment de putere. A pierdut mai devreme o serie de bătălii dar acum are să câștige războiul. Nu mai e cale de întoarcere, drumul e anevoios dar duce către victorie. Adversarii se vor împrăștia curând înfrânți, iar el va fi declarat învingător, liber. Fiecare pas trebuie însă cântărit cu seriozitate și migală și nimeni sau nimic nu au dreptul să-i distragă atenția. 

Numai că exact acum o vede intrând pe Alexandra. Inima îi tresare cu putere și un val de furie și indignare îl curpinde imediat:

- Ce cauți aici? Nu te-am chemat, nu ai ce caută aici! Lasă-mă în pace! 
Alexandra calmă, îl privea răbdătoare și zâmbea candid:
- Hai să mergem acasă! Iar ești aici, îmi imaginam că aici te voi găsi, lasă locul ăsta și vino. Să mergem! 
- Nici gând! Cum să plec exact acum când mai am puțin și câștig jocul? E o partidă foarte importantă și sunt la un pas să o câștig.
- Am mai auzit asta și altă data.
- Încetează o dată. Uite am pierdut! Îți vine să crezi că am pierdut?! Nu pot să cred. E numai vina ta! Mereu vii tu și strici totul! 
- Un joc și apoi alt joc, un câștig și apoi o sută de pierderi sau invers e totuna, e doar un cerc nesfârșit care se învârte într-una la fel cu ruleta aceea blestemată. Uiți totuși că e doar un joc, o nălucire de umbre și un schimb de simboluri. Te pierzi complet în încercarea de a forța norocul să așeze zarurile pe fețele dorite de tine și te contopesti cu fatalitatea numerelor care se arată strict aleatoriu sau guvernate de voința unei entități pe care tu n-o poți controla. Uiți însă că tu ești acela care poate alege să nu arunce zarurile deloc. 
- Mai lasă-mă cu prostiile astea!
-Vino cu mine, pot să te ajut!
- N-am nevoie de ajutorul tău! Pleacă!
- Bine, plec, dar nu vei putea să mă alungi la nesfârșit.
-Asta mai vedem noi…

 După un timp de tăcere Daniel se întoarce către prietenul lui și continuă:
- Vezi locul ăsta? Simt pur și simplu că m-am născut aici. Viața mea începe și se termină aici și oricât aș fugi și aș încerca să mă ascund, o forță invizibilă mă trage mereu înapoi aici. Uneori nici măcar nu e o presiune violentă cea care mă aduce. Merg cu impresia că mă îndepărtez și deodată pe nesimțite mă trezesc din nou pe un culoar întunecat al acestei clădiri, îi spuse el lui Filip.  

Filip își roti ochii în jur și cuprinse într-o privire cazinoul. Ferestrele din vitralii muticolore opturau aproape complet lumina naturală, care nu intrase liberă în clădire decât puțin timp după ce aceasta fusese construită. Mocheta bej, groasă și moale așternea un strat aparent protector, menit parcă să protejeze pașii uneori hotărâți alteori temători ale celor care o străbăteau neîncetat. Ici-colo avea urme de tocuri-cui înfipte iremediabil în moliciunea ei voluptoasă. Mobilierul cafeniu putea trece drept scump la o privire rapidă dar privit în detaliu lăsa să se vadă micile răni ale arsurilor de țigară și ale ceștilor de cafea și pahare de băutură uitate neglijent suficient de mult timp încât să-și lase amprenta. Un tapet roșu acoperea pereții, îmbrăcându-i într-o pleiadă de forme și simboluri unele mai luminoase, altele mai întunecate. Din încăperi diferite, luminate mai strălucitor sau mai slab, răsunau diferite melodii ce se amestecau între ele întruchipând un nou turn Babel în fiecare coridor.

- Serios că încerc să fug, să-l las în urmă și cu toate astea mă urmărește neîncetat. Ceea ce e cel mai suprinzator este că mă trezesc aici în cele mai nepotrivite momente, brusc, fix când nu mă așteptam. 

- Poate ar fi o idee să-i accepți existența și faptul că într-un fel face parte din tine, să nu mai fugi și atunci poate nu te-ar mai ajunge mereu din urmă. 
- Mda, poate, dar nu e atât de simplu. Îi cunosc fiecare colțisor și cu toate astea mă înspăimântă ca un imens necunoscut, încerc să fug de el și totuși mă atrage irezistibil și mă subjuga. Și atunci petrec ore sau chiar zile întregi în câte o încăpere de aici, pariind frenetic, riscând cu înfrigurare, încordându-mi fiecare tendon într-un joc nebun al cărților și al nervilor, încercând să forțez norocul să învârtă ruleta în sensul visurilor și a dorințelor mele. Iar când lucrurile nu merg așa cum am sperat, vina nu este a mea ci a norocului și-a cărților. Dar și norocul este al meu, iar cărțile sunt alese și mânuite de mine. Mă simt stăpân și totuși sunt și sclav deopotrivă.
- Hai să plecăm de-aici, îi zise cu hotărâre Filip. Luăm o pauză și apoi mai vedem. Am putea merge să mâncăm ceva bun la un restaurant nou, la un meci sau la pescuit, găsim noi ceva de făcut. După aceea eu mă duc acasă și tu n-ai decât să te întorci aici dacă vrei.
- Mda, bănuiesc că nu-i o idee rea. Ș-așa jocul ăsta e pierdut. Dacă nu s-ar bagă ea mereu… Zice că mă iubește că-mi vrea binele și cu toate astea luptă cu atâta îndârjire să mă schimbe, să mă ducă de mână pe drumul pe care-i convine ei.
- Te-ai cam învățat să dai vina pe ea, dar nu știu dacă e doar vina ei. Deși nu vrei să recunoști, o iubești cu patimă și o urmezi neîncetat indiferent încotro o apucă. Ai avut atâtea ocazii să te despărți de ea și n-ai făcut-o.
- Nu-i atât de simplu. Hai, mergem odată?

Au ieșit amândoi în stradă, grăbiți în căutarea unei activități care să-i distragă urgent de la ceea ce-i deranjase și-i preocupase atât de intens o clipă mai devreme. Au intrat în primul restaurant ivit în cale și au comandat o gustare bogată în calorii și o carafă de vin. Astea aveau să ajute. Daniel s-a întins să ia carafa ca să toarne vin în pahare și a observat că pe fundul ei era un bilețel. Profitând că Filip se uita distrat pe geam la niște copii care se jucau în ploaie, desprinde ușor hârtiuța, aruncă o ocheadă fugitiva scrisului minuscul de pe ea, și dintr-o mișcare o mototolește, o pune în pahar, umple paharul cu vin și-l dă peste cap. Se uită apoi circumspect în jur dar nu observă nimic deosebit și nici o figură cunoscută. Restaurantul era aproape gol, lumea se ascunsese în casă din cauza vremii rele, doar într-un colț un cuplu de îndrăgostiți își beau cafeaua și-și făceau declarații pe șoptite.
Au sporovăit o vreme despre vrute și nevrute, iar vinul își făcea efectul, erau din ce în ce mai relaxați, aproape bine dispuși. Deodată Filip remarcă înserarea ce așternea perdele cernite la ferestre, se uită la ceas și deveni serios:
- Ar fi timpul să mă întorc acasă.

Și-au dat mâna și s-au despărțit, Filip mergând direct către casă, iar Daniel plimbându-se agale pe străzi, cotind la stânga și la dreapta fără țintă, aparet nederanjat de ploaia măruntă si monotonă. Ar fi vrut să meargă undeva, să aibă unde să meargă, nu acasă, nu la cazino ci într-un loc în care să-și dorească cu adevărat să meargă. Și mai ales într-un loc în care să-și dorească să rămână. Un loc știut și iubit numai de el, așa cum își închipuia că orice om ar trebui să aibă. Când și când întâlnea în drum oameni care se perindau încoace și încolo cu capul plecat, călcând apăsat și aparent grăbit spre o destinație anume. Păreau toți la fel ca și cum ar fi fost unul și același, de parcă pelerinele de ploaie unflate doar de vânt ar fi ieșit să se perinde singure pe străzi ca nălucile.
Surprinzător, erau totuși animate de ființe cât se poate de reale și una îi aparținea chiar Alexandrei:
- P-aici umbli?! Doamne de când te caut!
- De ce naiba mă căutați toți? Nu m-ați putea lăsa în pace?
- Toți? Cine te mai caută?
-Știi bine cine mă caută.
- Din nou mesajul acela? Poate ar fi mai bine să îți închei socotelile cu ei și să termini odată povestea asta. Consideră că le ești dator si vor face tot ce le stă in putere ca să te atragă in jocul acela de remiză.
- Am zis o dată că nu mai vreau să joc jocul acela si mai ales nu cu ei. Nu-mi pasă ce cred ei că au pierdut și vor să recupereze de la mine pentru că și eu am pierdut deja destul. Sunt niște nenorociți și au trișat, iar acum îmi cer mie să plătesc pentru prostiile lor. E nedrept.
- Poate că nu e chiar atât de nedrept. A fost totuși ideea ta, tu i-ai împins să facă ceea ce au făcut, i-ai convins că lucrurile vor merge bine.
- Nu e vina mea că n-au mers!
- Asta e doar o discuție de principiu care nu are nimic de-a face cu realitatea. Culpabil sau nu, vinovat direct sau indirect știi bine că te vor urmări neîncetat și nu te vor lăsa în pace până nu le dai ce-ți cer. Până la urmă nu vor decat un joc in plus, o șansă la un alt final.
- Îmi vor și sufletul din piept.
- Dă-le bani, e totuna, zise Alexandra șoptit strecurându-i un plic gros în buzunarul pardesiului.
- Mai bine mă prefac că nu există.
- Uneori și față de minte te porți de parcă nici n-aș exista dar asta nu mă face să dispar.
- Poate ar fi mai bine să dispari, nu-ți face prea mare cinste să fii văzută în prezența mea.

Și fără alt cuvânt în plus se despărțiră, apucându-o fiecare pe câte o stradă îngustă și presărată de băltoace. Încearcă mereu să facă totul în locul meu, sau cel puțin să-mi spună ce am de făcut, se gândi Daniel continuând să meargă la întâmplare fără să dea atenție pe unde o ia. Oare fiecare bărbat are câte o femeie de asta care îi vorbește așa ca și cum e justițiarul suprem și le știe pe toate? Vocea ei se aude de parcă ar veni de undeva din interiorul meu, nu din afară. Dar oare ele au o asemenea voce care să le sune mereu în cap fără să le lase să-și pună ordine în gânduri și în acțiuni după bunul plac? Și dacă da, a cui o fi, a altei femei, sau direct a lui Dumnezeu? 
Deodată îi atrase atenția silueta unui băiat între două vârste care mergea alene la câțiva pași în fața lui. Semăna cu el în adolescentă, slab și deșirat, cu părul ciufulit, cu hainele ude și cu un rucsac mare în spate, exact ca în seara în care a fugit de acasă. Nu-l ținuseră prea mult în brațe nici mama și nici soarta așa că nu prea avea ce pierde. Plecase în necunoscut să se îmbete de viață și să se drogheze cu dragoste.

În lumina slabă de apus întrezări vag cum un obiect căzu din rucsacul celui din față. Încercă să-l strige dar acesta nu se întoarse. Grăbi puțin pasul și ridică ușor de pe trotuar obiectul, îl îndreptă mai spre lumină și-l cercetă cu privirea. Era o hartă. Strigă din nou la tânăr și se grăbi să-l ajungă din urmă dar oricât se grăbea, rămânea mereu la câțiva păși distanță de el. Acesta însă se mai întorcea din când în când, fără să scoată o vorbă și fără să întindă mână să recupereze harta ce îi tot era întinsă. Privea doar din când în când în urmă ca și cum ar fi vrut să se asigure că Daniel îl urmărește. Acesta mergea ca hipnotizat fără să știe unde merge dar neputând concepe idea de a o lua pe alt drum. Curând întunericul căzu de tot și calea devenea tot mai neclară, iar călăuza se pierdu într-un gang. David deschise ochii mari încercând să realizeze unde a ajuns. Nu dăduse atenție nici trecerii timpului, nici străduțelor pe care mersese și avea un sentiment ciudat că a ajuns destul de departe deși i se părea că nu mersese mai mult de câteva minute. Undeva în depărtare un gong bătea miezul nopții. Se uită temător dar curios în jur și parcă nimic din ce vedea nu-i era cunoscut. Un culoar lung format din ziduri de cărămidă se prelungea aparent la infinit, iar lumina care pătrundea îl el era din ce în ce mai firavă pe măsură ce avansa. Întrezări vag pe jos o carte de joc. Se aplecă, o ridică și își lasă privirea să stăruie asupra ei: o damă de inimă roșie. Suflă praful de pe ea, iar culorire deveniră mai intense, din ce în ce mai intense, aproape strălucitoare. Un abur ușor, apoi o lumină începu să se ridice căpătând formă și consistență și în doar câteva clipe o femeie capătă contur. Daniel se încruntă puțin, scutură ușor din cap, dar în mod surprinzător nu fu șocat de această apariție, ca și cum prezența ei ar fi fost ceva destul de normal. Fu mai degrabă fermecat de formele perfecte ce se prefigurau în fața lui, de buzele roșii și ochii scânteietori. Își lasă privirea să se desfete în voie cu rotunjimea sânilor și să alunece de-a lungul coapsei conturate de îmbrăcămintea strâmtă. În ochii ei negri strălucea o privire misterioasă și provocatoare că o invitație.

- Bună! Eu sunt Miranda. Vino cu mine! Îi spuse femeia întinzându-i mâna.

Fără să scoată un cuvânt Daniel îi dădu mâna și merse după ea. Miranda mergea cu pași siguri pe coridoarele întortocheate ca și cum le-at fi știut foarte bine și ca și cum ar fi avut o țintă bine stabilită.
Gânduri neclare îl sâcâiau uneori pe Daniel și încercau să-l forțeze să răspundă la intreabari precum e bine ce face, încotro se duce, ce va urma și alte asemenea. Nu-i mare lucru, mă pot întoarce oricând vreau eu, se gândi el și hotărî să alunge toate ezitările din minte, lăsându-se dus de valul de parfum îmbătător emanat de Miranda. Ajunseră curând într-o încăpere doar pe jumătate luminată, cu perdele groase de catifea și canapele luxoase de piele. Pe măsuța mică cu picioare lucioase erau pahare de vin, cești de cafea și o cutie de trabucuri lăsată deschisă, iar într-un colț ardeau câteva lemne într-un șemineu mare de marmură. Camera avea un aer somptuos datorită mobilelor luxoase dar în același timp părea caldă și intimă, iar flăcările aruncau sclipiri de lumini jucăușe pe pereți și pe covor. 

Daniel o cuprinse ușor de talie pe Miranda și o trase lângă el. Nu îndrăzni s-o privească direct în ochi, în schimb o înlănțui într-o sărutare pasională și o întinse pe canapeaua moale. Își desfăta simțurile și trupul cu ea într-o experiență pasionala căreia Miranda se dedică cu talent și voluptate. Păreau că s-au așteptat și s-au căutat unul pe altul în negurile vieții de multă vreme. Timpul își pierduse cursul firesc, trecea doar în ritmul mișcărilor lor învolburate și nici cerul cu toată liniștea lui n-ar fi putut potoli frenezia. Când în sfârșit torentul rupse zăgazul excitației, iar sângele le curgea din nou liniștit prin vene ca un râu leneș de câmpie, Daniel se simțea confuz, fericit și vinovat în același timp. Încerca să ignore zbarerea pe care o simțea în tâmple și să închege un dialog:

- Cine ești tu de fapt? Și ce faci aici?
- Cred că știi deja cine sunt și ce fac.
- Dacă știam nu mai întrebam. În fine, poate ar trebui să plec acum. E deja foarte târziu și nu cred că aveam ce căuta aici oricum.
- Nu te pot lăsa să pleci! Nu mă poți lăsa singură!
- Poftim?! Nu-mi poți pretinde nimic, nici măcar nu ești reală. Pot pleca oricând doresc de aici!
- Ba sunt cât se poate de reală, chiar dacă nu vrei să recunoști. Cum poți spune ca nu exist când tu tocmai ai fost cu trupul și cu toată ființă în mine? Și da, ai putea pleca dar te vei întoarce.
- Asta chiar nu cred.
- Ești liber să crezi ce-ți place, spuse Miranda înlănțuindu-l însă stăruitor în brațe.

Daniel se desprinse cu greu din îmbrățișarea ei fermecătoare, se îmbrăca în grabă și plecă fără să-și ia rămas bun. Bâjbâia derutat și istovit pe străzile semi-întunecate în încercarea de a regăsi drumul spre casă, sau cel puțin spre un reper cunoscut, jurându-și în gând să nu mai calce în veci pe acolo. Bunul-simț îl făcea să-și dorească să n-o mai vadă niciodată pe Miranda, dar un dor ciudat de ea îi sfâșia deja toată ființă și o panică aproape sufocantă îl cuprindea la gândul ca poate într-adevăr n-o va mai vedea niciodată.
Deși umbla de ceva vreme, în continuare nu știa încotro se îndreaptă și deodată își aminti de harta pierdută de tânărul de mai devreme și de faptul că probabil o avea încă în buzunar. Căutând harta rămase complet șocat când atingând buzunarul de la piept nu simți plicul de la Alexandra. Răscoli frenetic toate buzunarele, nici urmă de bani. Nenorocito! scrâșni el printre dinți. Numai ea putea fi. În îmbrățișarea aceea prelungită din prag, sub farmecul mâinii ei calde care-i aluneca suav într-o mângâiere pe piept nu simțise și nu bănuise nici o clipă că de fapt era jefuit. Își dorea s-o urască din tot sufletul și îl scotea din sărite ca nu reușea. Un sentiment inexplicabil de acceptare a ceea ce se întâmplase îi invadase gândirea și se surprinse căutându-i chiar explicații și scuze pentru gestul reprobabil.

Se opri buimac, sprijinit de stâlpul unui bec emanând o lumină anemică și desfăcu harta în căutarea unui răspuns. Nu apucă să se orienteze însă pentru că altceva îi atrase atenția: într-un colț erau scrise cu pixul, cu litere foarte mărunte aceleași cuvinte ca cele de pe bilețelul din restaurant. Povestea asta n-are să se termine niciodată! Nimic din toate astea n-are nici un sens și nu înțeleg de ce sunt prins în nebunia asta. De ce tocmai eu? se gândea el cuprins din ce în ce mai mult de frustrare.

Ajunse într-un final acasă, unde Alexandra îl aștepta trează deși ora era foarte târzie. Imaginea ei bătând un pas de defilare agitat de-a lungul și de-a latul camerei de zi într-o așteptare înfrigurată, îl lovi brusc și-l trezi imediat la realitate, din starea de euforie și derută în care se găsea cu doar o clipă în urmă.
- Zi-mi că ai făcut ce trebuia! începe Alexandra dialogul abrupt, fără formule de politețe sau vreo introducere.
- Mda...cred că se poate spune și așa. Da, cred că ceea ce trebuia am făcut. Numai că nu e ceea ce te așteptai tu. Am plecat cu gândul de a restitui banii numai că pe drum am întâlnit o femeie deosebit de nenorocită, prizonieră unei drame fără scăpare. Nu am putut trece nepăsător așa că am lăsat-o pe ea să ia banii, în speranța că asta o va salva.

O liniște grea se așternu între ei. Alexandra se gândi privind în gol o vreme apoi brusc izbucni:
- Nici nu știu dacă ești un înger sau un idiot! M-ai lăsat fără cuvinte până și pe mine. Nu-mi dau seama dacă ai făcut un lucru nobil sau doar o mare prostie.
- Cine mai știe diferența dintre ele?! Granița dintre bine și rău e foarte neclară, depinde doar din ce parte privești. Ajunge doar să te întorci cu fața în direcția cealaltă și deodată partea care era stânga devine dreapta și invers, iar ceea ce se chema înainte e acum deodată înapoi.
- Am totuși impresia că ceva nu e în regulă, ori nu mi-ai spus tot, ori ceva e putred în povestea asta.
- Ți-am spus tot ce trebuia să știi. Hai să o lăsăm așa, cel puțin deocamdată, încheie el brusc discuția.

Există un fel de gând parșiv care se ivește discret ca un fir de praf dar crește de la o clipă la altă cât altele într-un an, căpătând rădăcini groase adânc înfipte în mintea omului, apoi se ramifică acaparator peste tot în minte și în trup creând iluzii, pasiuni, dorințe ce treptat devin de neoprit. Un astfel de gând trebuie să fi fost cel care l-a îndrumat după o vreme pe Daniel să plece în căutarea unei străduțe înguste printre ziduri de cărămidă unde va găsi o carte de joc pe care s-o ridice de jos.
Nu știa exact unde trebuia să meargă dar era convins că o va găsi. Și spre surprinderea lui fu mai simplu decât se așteptase. Nimeri cu ușurință gangul în care ajunsese întâmplător cu câteva seri în urmă, dar de această dată nu mai fu nevoit să caute cartea pentru că Miranda îi ieșise deja în întâmpinare pe alee ca și cum ar fi știut că va veni.  

- Cum ai îndrăznit să-mi iei banii? întrebă el furios în loc de salut.
- Să ți-i iau? Glumești? Mi i-ai dat tu singur, de bună voie.
- Nu ți-am dat nimic!
- Nu îndrăzni să mă faci hoață! Nici nu ți-am cerut și nici nu ți-am luat nimic, tu singur, din motive știute doar de tine, ai hotărât să fii atât de generos și nu e deloc elegant din partea ta să mă acuzi acum că ți-aș fi furat ceva.
- În fine, hai s-o lăsăm baltă, zise împăciuitor Daniel gândindu-se însă că va fi mult mai atent de această data. Mi-a fost dor de tine, continuă tot el.
- Știam că vei veni, ți-am spus că te vei întoarce.

O nouă experiență pătimașă îi răscoli trupul și sufletul, cel puțin la fel de surprinzătoare și acaparatoare ca și prima oară, în ciuda faptului că acum era oarecum mai previzbilă decât prima dată. Daniel avea să constate abia după ceva timp, într-un moment de luciditate târzie că această nouă escapadă îl costase ceasul aurit, singura amintire rămasă de la tatăl său. Constatarea îi trezi furie, vinovăție și revoltă. Hm, nu cred că tata ar fi prea mândru de mine acum, se gândi el. Până la urmă e vina lui. Dacă el n-ar fi fost atât de împătimit de muncă, obsedat de corectitudine și cerând perfecțiunea cu strictețe de el însuși și de la cei din jur, poate mi-aș fi găsit și eu, imperfectul, un loc pe lumea asta, impefecta așa cum e ea și n-aș mai fi luat-o pe drumuri întortocheate care nu duc nicăieri. Putea cel puțin să nu moară atât de devreme, să nu mă lase să mă zbat singur cu toate astea. Poate nu cunoșteam jocurile de noroc, n-o întâlneam niciodată pe Miranda… Chiar, oare ce-ar fi fost dacă făceam absolut totul diferit de la început?! În fine, nu mai are rost acum, dar ceasul trebuie să-l recuperez.  
Timpul își țese pânză în voia lui, iar pașii lui Daniel se îndreaptă din ce în ce mai des către Miranda. Inventează noi și noi motive pentru a se depărta de Alexandra și se lasă prins în mrejele farmecelor Mirandei. Această are o putere inexplicabilă asupra lui, putere în fața căreia nu poate rezista. Și-a spus deja de mai multe ori că poate nu e bine ce face și-a propus în repetate rânduri să n-o mai vadă niciodată dar voința îi slăbește de fiecare dată subit, iar întreaga ființă i se prăbușește în îmbrățișarea ei misterioasă și avidă. Știe că după aceea va regreta, va pierde din nou ceva primind în loc doar vinovăție și autoreproș dar nu-i mai pasă.
De câteva ori a fost foarte hotărât să se îndepărteze definitiv de ea și a reușit să n-o mai caute câteva zile, uneori săptămâni la rând. Dar de fiecare dată, cu cât despărțirea ținea mai mult și părea ca fiind în sfârșit definitivă, cu atât mai disperat se arunca după aceea în brațele ei, suferind sfâșiat între remușcarea de a nu fi avut suficientă voință și plăcerea inegalabilă pe care i-o crea apropierea de ea. Începuse să nu mai știe alt drum decât cel care ducea la ea, să nu mai cunoască alt nume decât al ai și să nu se mai poată imagina trăind decât lângă ea.

Într-o zi care părea să nu ofere nimic neobișnuit în curgerea ei rutinată, dinspre zori către apus, primi un telefon ciudat de la un necunoscut. Un medic îi cerea să-i facă o vizită pentru că voia să-i vorbească. Contrariat și fără prea mult chef, se duse și află că Alexandra este grav bolnavă și își petrece timpul singură, pe un pat de spital, într-o stare de semi-conștiență, pronunțând din când în când în surdină numele lui. Doctorul făcuse tot ce putea pentru ea dar speranțele nu erau prea mari, iar viitorul se prefigura sumbru la orizont.
O furie nebună îl cuprinse pe Daniel și o luciditate disperată și insuportabilă îi teroriza fiecare ungher al minții. Alergă fără să vadă nimic în fața ochilor până ajunse la Miranda și dădu buzna peste ea țipând cu figura schimonosită de durere:
- E numai vina ta! Tu, patimă nenorocită, diavol de femeie! Numai din cauza ta s-au întâmplat toate astea. M-ai robit și mi-ai furat tot ce-am avut de preț, mi-ai luat și sufletul din piept și-acum se duce și Alexandra și nu mai pot face nimic pentru ea.
- Tu ai venit mereu la mine și mi le-ai dat pe toate de bună voie, spuse Miranda stând cu spatele și privindu-l doar prin oglinda în care continua să se macheze relaxată, aproape sfidătoare.

Simți o putere de nestăvilit care îi zbătea haotic inima și tâmplele și fără să mă gândească vreo secundă, Daniel își înfipse mâinile tremurânde în trupul ei și le strânse cu putere în jurul gâtului încercând s-o sufoce. Să împiedice orice fir de aer cât de slab să-i mai străbată trupul, așa cum ea împiedicase orice urmă de rațiune să-i mai oxigeneze mintea. Merita să moară așa cum și viața lui se sfârșise în clipa când a întâlnit-o prima oară.
Numai ca Miranda nu avem de gând să cedeze atât de ușor și printr-o sforțare de neimaginat, brusc era deasupra lui ținând strâns în mână un cuțit de desfăcut scrisori, apărut de niciunde.
Pasiunea mistuitoare dintre ei se transformase în ură și într-o luptă pentru supraviețuire care îi țintuia într-o încleștare care părea că oprise în răceala ei până și trecerea timpului, ca o statuie de marmură. Doar un firișor de sânge se prelinge aducând cu el gustul dulce-amar al efemerității.

Daniel dă să închidă ochii încercând să-și clarifice privirea din ce în ce mai împăienjenită, dar o lumină puternică îl lovește brusc, iar zgomotele cunoscute ale ruletei și aparatelor de joc și zăngănitul jetoanelor îi inundă urechile. E în cazino. De jur împrejurul lui oameni cu figuri tensionate, femei și bărbați cu ținute epatante sunt prinși în fervoarea jocului. Și-au încordat inteligența în strategii complicate dar invoaca și norocul să le țină partea, îmbiindu-l cu rugăciuni și promisiuni deșarte. Alții mai veseli dar totuși implicați se agită, râd și vorbesc mult, încercând să-și încurajeze jucătorii preferați. Abia puțin mai în spate sunt cei care privesc curioși dar mult mai detașați, comentând aparent obiectiv ceea ce se întâmplă la masă de joc.

Deși contextul îi e atât de cunoscut, Daniel se simte derutat, totul se vede parcă dintr-o altă perspectivă. Se simte privit cu ochi cercetători, ar vrea să spună ceva dar nu reușește, se simte prins și nu se poate mișca. Catifeaua verde a mesei de joc se întinde ca o câmpie tăcută în mijlocul vacarmului-aproape, și mai aproape. O mână fină de femeie, cu unghii foarte lungi lăcuite într-o nuanță de roșu aprins, îl desprinde din rând cu o mișcare fermă și-l aruncă pe masă.  

 - Popă de inimă neagră, se aude o voce uimită din spate.

Daniel aterizează usor pe catifeaua verde, mut, imobil dar mai lucid și mai prezent decat ar putea cineva să bănuiască. E doar o carte de joc.

Ce-or fi toate astea? Să fi fost un vis sau să fi fost aievea? Și dacă e doar o plăsmuire a minții, atunci a cui? A lui Daniel, a Alexandrei, a lui Filip, a altor jucători din cazino?
Până la urmă contează oare? Care e diferența dintre ei? Toți sunt unul și unul e în toți. Fiecare ins în parte poartă în adâncul propriei ființe un cazino mare cât o întreagă lume, de care fuge sau la care se întoarce inconștient, are un prieten loial, dar cel mai adesea ignorat, care îi e alături de la început și până la sfârșit, o voce alexandrină a unei conștiințe care-l îndeamnă să-și plătească datoriile si să-și îndrepte greșelile pe care nu vrea să le recunoască, dar și o patimă înșelătoare, crudă și pasională ca o damă de roșu.
Fiecare vine pe lume cu o mână de cărți, mai bună sau mai proastă, se aventurează într-un joc ale cărui reguli nu le știe prea bine și pune un pariu cu viața, învârtind o ruletă rusească până în ziua în care norocul privește în altă parte.

Fără să știe de ce, cartea îi atrage atenția lui Filip, are un sentiment ciudat în legătură cu ea. N-a mai pățit asta și nu înțelege ce se petrece. Când jocul se încheie Filip ia cartea de pe masă și se uită la ea. Ridica din umeri și i-o întinde Alexandrei, care stătea pe scaunul de lângă el, dichisită și nemaiavând paloarea bolnăvicioasă dinainte. Îi ia calmă cartea din mână, o privește întorcăndu-o pe ambele fețe. Pe spatele ei remarcă scris cu litere mărunte același mesaj cu cel pe care Daniel il primise in repetate rânduri inclusiv la restaurant si pe hartă si pe care, daca n-ar fi fost atât de distrat de alte lucruri, l-ar fi observant și pe oglinda Mirandei și incrustat deasupra intrării in cazino și l-ar fi ințeles poate mai devreme: ‘’ Ești o parte din joc.’’

- Hm, spuse ea ca pentru sine, cercetând cartea. De ce-o fi așteptat Daniel atât?
Ochii lui Filip se umplură de lumina unei revelații:
- Nu el a așteptat mult, universul l-a așteptat pe el. 

Alina Hahuie

Sursa foto 1

Sursa foto 2