Noi,
romanii stabiliti in strainatate, avem un mare defect: ne apuca din cand in
cand dorul de tara si melancolia. Incepem sa ne gandim
ce frumos era la mama in curte, ce bun ar fi un covrig sau alte minuni de genul
asta. Dar stati linistit ca se gaseste ac de cojocul nostru!
La un moment dat, fie impinsi de dor de
casa, fie pe considerente mai practice, facem un drum in tara. Acesta implica de multe ori si
rezolvarea a cel putin o problema administrativa, un act, o legalizare, schimbarea
pasaportului, ceva de genul.
Si cum acesta este o experienta atat de
spumoasa si plina de neprevazut, era pacat s-o ratez chiar eu! Asa ca iata-ma
la Biroul Pasapoarte!
Nu chiar la
5 dimineata pentru ca nu era luna august, dar in orice caz, devreme, pentru ca acolo
nu se vine chiar asa oricum si oricand.
Imi iau un
covrig de la chiosul din coltul strazii, ca tot ma plangeam ca mi-e pofta cand
eram departe de casa si ma asez frumos la coada. Nu erau decat vreo 15 persoane
in fata mea...
Desi eram inarmata
cu rabdare si cu covrigul in cauza, am constatat totusi destul de curand faptul
ca acolo, in sala aceea care nu mai facuse demult cunostinta cu o mana de var,
timpul renuntatse sa mai treaca, se oprise si el si astepta ca si noi. Ce
asteptam….nu stia nimeni, pentru ca nu intrase si nu iesise nimeni de aproape o
ora, pe usa care ducea spre biroul ofiterului
si spre care ne uitam toti cu speranta, mai ceva ca spre Poarta Surprizelor.
Ne-au
tresaltat inimile in piept cand au intrat si iesit (la intervale destul de
lungi), vreo 3 persoane si ne-am imaginat o clipa in locul lor, cu zambetul pe
buze si cu inima usoara ca am terminat in sfarsit.
Reveria
ne-a fost intrerupta brusc de anuntul scurt si sec potrivit caruia urma o
jumatate de ora in care nu mai putea intra nimeni pe motiv ca toti angajatii
intra intr-o sedinta. Fix la ora 12.00! Faptul ca jumatatea de ora s-a
transformat in aproape o ora si mirosurile de salam si de cafea care patrundeau
pana la noi nu ne-au dat nicicum de gandit ca e vorba de pauza de masa de fapt
si ca suntem mintiti fara nici o Cand deja simteam ca ne cunoastem de-o viata, stiam fiecare despre fiecare aproape tot ce se putea sti: cati copii are fiecare, in ce
Cei mai
multi dintre noi, cei care statusem in sala aceea ore in sir, am simtit ca
meritam o explicatie si am intrebat-o politicos daca stie ca noi suntem acolo
de dimineata (era aproximativ ora 15:30) si ca este o totala lipsa de respect
la adresa noastra ceea ce a facut dansa.
Ne-a
raspuns pe un ton foarte iritat: ‘’Dar nu vedeti ca am copii, cum as fi putut
sa stau la rand?!’’.
I-am
explicat in zadar ca si noi avem copii, lasati care pe unde, cu cine a putut,
si mai ales ca ne-a deranjat faptul ca macar nu a avut bunul-simt sa ne ceara
voie. Daca ar fi aratat un minim de respect fata de noi si ne-ar fi intrebat
macar din politete daca ii dam voie sa intre, pentru ca cele mici nu au rabdare
sa stea atat de mult la rand, bineinteles ca i-am fi spus ca nu e nici o
problema (chiar daca vazusem clar de ce e ea invitata in fata noastra). Am
incercat in fel si chip s-o lamurim ca nu este frumos ceea ce a facut dansa, ca
ne-am simtit sfidati si ca ar fi fost suficient din partea ei o simpla replica
politicoasa pentru ca noi sa fim intelegatori cu situatia ei, fara sa ne simtim
deranjati de faptul ca intra imediat ce a ajuns.
A devenit
din ce in ce mai vehementa, acuzandu-ne tot pe noi de lipsa de maniere si de
respect, convinsa ca nu a gresit cu nimic si bolborosind, in drum spre iesire, ceva
despre lipsa de bun-simt.
Noi am
ramas asteptandu-ne in tacere randul, cu ochii catre literele mari de pe perete
( citez din memorie): ‘’ In acest oficiu nu se primesc atentii.. Ne obligam sa
tratam toti cetatenii in mod egal. Ne obligam sa va servim cu respect, fara
cozi la ghizee…’’
PS : Ma gandesc ca poate oamenii si
situatiile de genul acesta sunt de fapt o binecuvantare. Ne aduc aminte de ce
am ales sa ne mutam si ne fac viata si inima mai usoare la plecare.
Mda, cred ca e un fel de act caritabil si
acesta, dar nu reusim noi sa-l apreciem asa cum se cuvine....
Mda, fara cuvinte...Si iarasi ADEVARAT.
ReplyDeleteAici: al mai mic=al mai mare. Dincolo la noi: al mai mare=al mai mare, al mai mic=0. S.a.m.d.
Pe principiul: ''toti suntem egali, dar unii sunt mai egali decat altii''.
DeleteMi-am amintit si eu o faza: cand am fost in Romania prima data dupa ce am nascut fata (in No) ne-am dus la Serv. Pasapoarte sa-i scoatem pasaport copilei, evident. Nenea de acolo ne-a spus initial ca nu o gaseste in baza de date, ca e nascuta in alta tara etc si dureaza nu stiu cat...sotul meu, auzindu-l asa, a inceput sa se se scotoceasca in buzunare, ca si cum ar fi vrut sa scoata 'ceva', iar in timp ce sotul se scotocea de zor, nenea a si gasit-o pe fata in baza de date... Bineinteles ca sotul nu a scos nimic (el nu-i adeptul mitei) iar figura omului cand sotul a scos mainile goale din buzunare ne-a facut sa ne abtinem sa nu radem... Practic, se cam blocase, fiind neplacut surprins ca n-a primit nimic. Asa ca am ramas si cu pasaportul facut, ca nu prea mai avea omul drum de intoarcere.
ReplyDelete