Pentru parinti intelepti si copii curajosi

A fost cu adevarat reveloarea pentru mine experienta de a lucra intr-o gradinita norvegiana. Am avut sansa de a lucra atat ca educatoare pentru copiii norvegieni cat si ca asistent lingvistic pentru pentru un copilas roman care la varsta de 3 ani a inceput gradinita in Norvegia.

Astfel am cunoscut o prspectiva complet noua in ceea ce priveste cresterea copiilor (cu care sunt doar partial de accord, dar despre asta alta data), dar am si vazut efectul concret pe care il poate avea asupra copiilor o atitudine tipic romaneasca, pe care nu o constientizasem pana atunci.
Eu personal am trait momente de groaza atunci cand am inceput sa lucrez la gradinita si am vazut spre exemplu ca groapa cu nisip e delimitata de bolovani, copiii sarind evident de pe unul pe altul, spre teroarea mea totatala. Cand am constatat totusi ca sunt singura care se agita si mai ales ca micutii nu aluneca pe pietre si nu-si sparg capul, asa cum imi tot imaginam eu fara sa vreau, m-am gandit ca ar fi cazul sa-mi revizuiesc punctul de vedere, mai ales daca nu voiam sa mor de inima in urmatoarea zi cand ieseam cu ei afara la joaca.
In ceea ce priveste copilul roman cu care am lucrat mai tarziu, evident ca acesta nu intelegea nici un cuvant in norvegiana si tot ce se petrecea in jurul lui i se parea un amalgam de nedeslusit. Dar peste acest aspect am trecut repede, copiii avand o capacitate uimitoare de a invata limbi straine intr-un timp record. Ceea ce mi-a atras atentia insa si m-a pus serios pe ganduri a fost felul de a se purta al acelui copil, mai ales in comparatie cu colegii de varste asemanatoare.  Daca ceilalti copii zburdau nestingheriti de pe un bolovan pe altul si sareau de la orice inaltime se inampla sa se fi cocotat, altfel stateau lucrurile cu micutul de care ma ocupam eu. Am fost uimita de felul matur si convingator in care vorbea despre toate pericolele iminente care se gaseau la orice pas in locul de joaca: ‘’ nu ma joc cu nisip ca pot sa-mi dau in ochi, nu ma urc pe scarita pentru ca o sa cad, din leagan cad si ma lovesc, in noroi ma murdaresc’’ si lista poate continua la nesfarsit. Dincolo de ceea ce parea la o prima vedere un copil cuminte, se afla de fapt un copil timorat, incorsetat si lipsit de incredere in sine pe motiv ca ‘’e mic/a si nu poate’’. Dorinta unei mame, putin cam prea grijilii, de a feri copilul de orice pericol si de a-i sari in ajutor in orice situatie, crease o bareira in calea dezvoltarii libere a copilului ei. Acesta nu mai era capabil sa faca fata provocarilor obisnuite si adecvate varsetei, pe care le intalnea in viata de zi cu zi. Nu mai putea gusta adevarata bucurie de a se da in leagan sau de a se juca cu alti copii, te teama posibilelor pericole care i se inradacinasera atat de bine in minte.
Cred ca multi dintre voi va veti regasi in atitudinea protectiv-restrictiva sau in temerile aproape de necontrolat pe care le-am trait si eu.

Va marturisesc ca atunci cand am vazut copiii ca foloseau un sant creat de apa de ploaie si de noroiul ce se scursese la vale pe un delusor pe post de topogan, tendinta mea instinctiva a fost sa-i opresc.

Nu am apucat insa sa fac acest lucru  pentru ca m-a orbit lumina puternica pe care o emana zambetul lor. Desi erau murdari ca niste purcei, plini de noroi din cap pana in picioare, fetele lor straluceau de o bucurie inegalabila. Emanau fericire pura, adusa de liberatea de a se infrupta nestingheriti dintr- o placere nevinovata. Am realizat atunci cat este de important pentru ei sa se simta liberi, sa exploreze in voie, sa cunoasca si sa creasca increzatori. Au foarte multe de dercoperit si de invatat si este de datoria noastra sa-i indrumam, nu sa-i oprim (chiar daca uneori o facem fara sa vrem si cu bune intentii).

Spre exemplu, decat sa le intezicem sa se murdareasca, ii putem invata faptul ca sunt anumite hainute si circumstante in care e foarte important sa nu se intample asta, iar ca in rest trebuie doar creata o rutina din a se spala apoi, mai ales pe maini. Le putem da voie sa scoata lucruri din dulapuri (o deosebita placere a copiilor mici), evident nu atunci cand sunt in vizita, cu conditia ca apoi obiectele respective sa fie puse inapoi. Ei invata astfel mult mai mult decat faptul ca nu au voie la dulap si anume ca orice actiune atrage dupa sine consecinte si ca atunci cand folosim anumite obiecte ele trebuiesc apoi puse la loc. Am fost surpinsa sa constat cat de repede invata un copil de un an lucrul acesta si cat de amuzant i se pare sa puna inapoi in sertar lucrurile scoase anterior.
Interdictiile repetate si mai ales neinsotite de o explicatie atrag dupa sine fie neincredere fie frustrare. Ramane deci la latitudinea noastra ca parinti sa evaluam fiecare situatie in parte si sa stabilim pe baza unor argumente concrete daca lucrul respectiv este cu adevarat grav sau periculos pentru copil si sa luam o hotarare in consecinta, evitand sa impunem interdictii din reflex.