La pomul lăudat

Recunosc cu toată sinceritatea ca mi-am dorit de când mă ştiu sa plec din România . Visam cu ardoare la gloriosul moment in care voi evada in sfârşit spre ”lumea civilizata”, intr-o ţară in care trotuarele sunt drepte (am făcut ceva păcate înjurând in gând gropile si denivelările din asfalt, in fiecare dimineaţa când alergam pe tocuri ca sa prind tramvaiul spre serviciu), funcţionarii zâmbesc de după ghişee, iar societatea e condusa după legi logice si drepte si unde oamenii sunt apreciaţi si răsplătiţi la justa lor valoare.

Am blamat sus si tare tot ce a fost de blamat si am zis in nenumărate rânduri ca ”aşa ceva numai la noi se poate întâmpla”.

A venit si mult aşteptatul moment in care am păşit pe scara avionului si evident fiind atât de dornică de civilizaţie am ales destinaţia cea mai promiţătoare: numărul unul in toate sondajele posibile, motiv de extaz pentru prezentatoarele de ştiri si mai nou paradisul cerşetorilor si hoţilor de buzunare: Norvegia

Ciocnirea cu realitatea mi-a adus intr-adevăr bucuria de a descoperi o lume complet nouă, dar si dezamăgiri pe măsura aşteptărilor fanteziste cu care plecasem, gratie perspectivei unilaterale cu care eram bombardaţi zi de zi in mass-media.

Unul dintre aspectele împotriva cărora am avut mereu ceva de spus a fost modul in care se obţin in România joburile bune - pe baza de pile, cunoştinţe si relaţii. Imaginaţi-va ca nu mica mi-a fost mirarea in momentul in care, ajunsa la NAV(biroul Forţelor de Munca din oraşul norvegian in care m-am mutat), agentul de acolo mi-a spus ca cel mai bine ar fi sa-mi găsesc nişte activităţi pentru timpul liber cu ajutorul cărora sa îmi fac prieteni norvegieni, pentru că la  NAV si la firmele de recrutare ajung doar aproximativ 30% dintre joburile care exista pe piaţa muncii si ca restul se obţin pe baza de ”recomandare”.

Concluzia : in tările necivilizate, precum România , ”te baga un prieten undeva unde il cunoaşte el pe seful”, pe când daca mergem mai la nord, oameni mai cu clasa, merg pe ”recomandări”.  Singura diferenţa e faptul ca la romani încă e blamată practica aceasta, pe când in societatea norvegiană, pentru ca i s-a găsit o titulatură care suna mai bine, nepotismul e acceptat si practicat pe faţă fără nici o jenă .

Am avut de asemenea un mare „cui” împotriva Sistemului Sanitar românesc. Nu are rost să intru in detalii, cunoaşte toată lumea situaţia si motivele pentru care nu e tocmai demn de apreciat.

Si iată-mă in tara dezvoltată, cu spitale dotate, aparatură modernă, personal medical care zâmbeşte! Numai ca pentru a obţine o programare la medicul de familie (fără de care nici nu se pune problema sa se uite cineva la tine) trebuie sa aştepţi si pana la 3 săptămâni. La urgente la fel, ai de aşteptat pentru ca medicul e plecat pe Salvare (in mod surprinzător cel de garda e acelaşi cu cel de pe Salvare), iar pentru o operaţie poţi aştepta si pana la 2 ani.

Medicul de familie e un fel de guru care ştie de toate, de la O.R.L. pana la ginecologie si care in cea mai mare parte a cazurilor ajunge la concluzia ca n-ai nimic, iar remediul minune împotriva oricărei afecţiuni este Paracetamolul.

Destul de multe pagini ale ziarelor norvegiene sunt ocupate de articole pe aceasta tema, si sunt descrise si analizate nenumăratele cazuri de pacienţi netrataţi la timp sau trataţi greşit, care au sfârşit tragic. Daca mai citeşti si câteva dintre ele, mai-mai ca-ti vine sa iei primul avion sa te duci la doctor in România! De unde ii uram atât de rău, acum parcă lucrurile stau altfel…

Se subînţelege valul de indignare si dezamăgire care m-a lovit, visul civilizaţiei destrămat sub ochii mei. Când insa am trecut de primul soc am început să pun cap la cap lucrurile si am realizat in sfârşit că lucrurile stau cu totul altfel decât ne-am aştepta noi si decât sunt ele prezentate la TV.  Mi-am dat seama ca, deşi se tine la o anumită imagine a unor state, peste tot sunt plusuri si minusuri si ca e vital ca oamenii sa aibă o imagine corecta a lumii in care trăiesc. Si singurii care pot face ceva in sensul acesta sunt cei care au avut ocazia să trăiască atât in aşa-zisele tări sub-dezvoltate precum România cat si in vârful de lance al Europei, cum este considerată Norvegia.

Din motive care îmi scapă, mass-media este setată pe nişte stereotipii si ne intoxica cu nişte idei pe care apoi le credem adevărate si mai presus de orice: ale noastre. Noua românilor ni se repetă la nesfârşit faptul ca in România e rău, e greu, tot ce e românesc e prost si numai la alţii e bine, curat si civilizat. Pe de altă parte insă, bieţilor norvegieni li se spăla creierii cu ideea ca numai ceea ce e norvegian e bun, la ei e paradisul pe pământ, ceilalţi trăiesc rău de tot, sunt nedezvoltaţi si tot ceea ce e provenit din străinătate e de proastă calitate, insuficient, nefolositor samd. Strategia adoptată in prezent de canalele de comunicare norvegiene este surprinzător de similară celei din România comunista: producţia la hectar e nemaipomenită, nivelul de trai e de neegalat, totul e minunat, pe când in alte tari oamenii trăiesc sub poduri înveliţi in cartoane.

In momentul in care începi sa gândeşti cu creierul tău, nu cu a-l celor din mass-media, distingi realitatea nedisimulată si realizezi ca de fapt nu e totul alb intr-o parte si complet negru in cealaltă parte. Punând in balanţă ce e bun intr-un loc si ce e bun intr-altul, devine evident cat de multe ar fi de schimbat si mai ales cat de mult am avea de învăţat unii de la alţii. Iar daca am reuşi sa aplicăm elementele pozitive, descoperirile si soluţiile celorlati (adecvat circumstanţelor locale, nu orbeşte cum se încearcă acum in România), abia atunci am fi  pe drumul cel bun spre a ne crea o societate in care intr-adevăr să putem trai mulţumiţi si împliniţi.