Despre cercul de confort si torsul la gura sobei

Am trăit cu ceva timp în urmă o experiență interesantă și mai ales am primit o lecție de viață pe care cred că merită să v-o împărtășesc și vouă. E vorba despre genul acela de lucruri pe care le știm cu toții, le-am auzit, suntem de acord cu ele în principiu dar avem nevoie adesea de cineva care să ni le reamintească la momentul potrivit pentru a ne face curaj să le aplicăm concret în viața noastră.

Mai exact, am fost invitată la un eveniment, un teambuilding la care eram foarte nehotărâtă dacă să merg sau nu. Planul pentru ziua respectivă cuprindea o serie intreaa de activități sportive și de divertisment, fie dintre cele la care n-am fost nicodată talentată și implicit le-am evitat cât am putut, fie dintre cele care îmi erau complet străine. ‘’An endless list of things I suck at’’ (o listă infinită de lucruri la care sunt varză) cum ar spune o prietenă.

Ceilalți invitați erau colegi în compania cărora m-am simțit totdeuna foarte bine, persoane cu care am rezonat și a căror companie o apreciez, dar activitățile programate erau foarte diferite de cele cu care obișnuiesc eu să-mi petrec timpul liber. De aici și marea dilemma de a da curs invitației sau de a refuza politicos.

Așa cum era previzbil am apelat la sfatul celei mai bune prietene. Mai puțin previzibil a fost însă răspunsul pe care l-am primit de la ea. Mi-a răspuns la întrebarea mea cu o serie de alte intreabari, dar în întrebări se află de fapt răspunsurile:

 - Nu știu dacă să mergi sau nu, dar mă întreb un lucru: când vom fi noi bătrâne, la 80 de ani și vom împleti singure la gura sobei la ce ne vom gândi? Ne vom aminti de zilele în care am stat în casă și n-am făcut nimic pentru că ne-a fost prea teamă să îndrăznim să facem ceva, sau ne vom aminti cu un zâmbet melancolic și mulțumit de momentele în care am ieșit din cercul de confort și am făcut ceva nou, curajos, poate aproape nebunesc, când ne-am depsit limitele, de momentele ușor penibile dar amuzante când am încercat, ne-am distrat, am experimentat ?

Ca răspuns la întrebările ei am dat curs invitației și am pășit în afara zonei de confort, ușor temătoare dar deschisă către experiente noi.

Nu vă imaginați că am devenit brusc și absolut miraculos o sportivă desăvârșită, câștigând detașat competiția, cum s-ar întâmpla într-un film american. Nici pe departe, am resuit doar să o scot la capăt relativ onorabil, dar dincolo de punctajul în sine la finalul zilei am obținut o lecție valoroasă. Am petrecut în compania unor oameni minunați, o zi foarte frumoasă în care am descoperit și încercat lucruri noi care mi-au plăcut enorm deși n-aș fi bănuit înainte, descoperindu-mă pe mine așa cum nu mă știam. Am conștientizat în sfârșit că fiecare e mai talentat la ceva și mai puțin talentat la altceva și că nu e nici o dramă dacă la anumite activități ‘’ma fac de ras’’. Am acceptat în sfârșit faptul că am voie să nu fiu neapărat (cea mai) bună în orice aș fi pusă în situația de a face la un moment dat, ceea ce îmi da curajul să mai încerc și altă data dacă voi avea ocazia și certitudinea că va fi din ce în ce mai bine de la o încercare la alta. M-am judecat și m-am simțit judecată mai puțin și m-am distrat, am învățat și am trăit mai mult. Acesta este cuvântul: ‘’am trait’’.

Si mi-am redesenat cercul de confort, i-am șters marginile și l-am reconturat de data aceasta mai larg. și nu l-am mai închis, i-am lăsat o mică deschizătură prin care să las eventuale experiențe noi să pătrundă și șă-l lărgească și mai mult. Cât despre ziua în care am făcut asta, mi-o voi aminti cu siguranță atunci când voi fi bătrână într-un balansoar în fața sobei (vreun calorifer inteligent conectat la internet probabil la vremea aia).

Uitați-vă bine unde e limita cercului în care stați voi închiși și oricât de mare ar fi el, tot luați o radieră și un creion în mână și redesenati-l mai larg! Vă spun sincer că merită!


Sursa foto

Unde-i popa, nu e popa, unde-i satanistul, nu e satanistul

Privind în ansamblu discuțiile pe tema incendiului de la clubul Colectiv, observ că cel mai mare volum de energie este irosit în dispute pe tema Bisericii Ortodoxe Române: ce fac preoții, ce averi au, ce averi n-au, ce tarife practică, câte biserici construiesc și așa mai departe la nesfârșit.  Cumva problema biserciii a devenit prioritatea numărul  1 într-un subiect în care în realitate nu e implicată decât tangențial.  

Sunt de accord că BOR are păcatele ei, destul de grele și ar cam trebui spovedită serios și ar merita un canon spre îndreptare.  Dar haideți să facem asta de mâine încolo! Astăzi avem o altă mare problemă: un număr foarte mare de oameni au murit arși de vii mai ceva că șobolanii pentru că România este țara spăgii, a șmecheriei, a ignorării oricărei reguli de siguranță sau de bun-simț  și a lui ‘’merge și asa’’. Când a venit popa și ce-a citit la înmormântare e o problemă laterală, esențial este CÂND A VENIT SALVAREA și mai ales faptul că acei oameni NU TREBUIAU SĂ MOARĂ.
 
Poate e doar părerea mea dar am impresia că se încearcă o divagare a discuției de la esența problemei, o canalizare a frustrării noastre în altă parte așa încât unii să scape basma curată sau măcar mai ușor decât merită.  Suntem împresurați din toate părțile cu mesaje fitiliste de genul afacerilor preoțești sau a faptului că acei tineri erau sataniști și tot felul de alte articole care stau sub semnul senzaționalului.  Pentru orice ființă umană, cleric sau nu, ar trebui să fie limpede că nimeni nu este în măsură să decreteze legitmitatea morții cuiva pe crietriul muzicii acultate sau a locului în care se afla într-un anumit moment.

 Chiar presupunând că ar fi ceva în neregulă cu ceea ce făceau ei acolo, știm foarte bine că viața unui om e o perpetuă evoluție și un moment sau o seară nu e definitorie pentru întreaga lui existența. Iar cei care mai mai dau și pe la biserică, cu atât mai mult ar trebui să știe că ‘’Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu’’ (Iez. 18, 32).  Așa că vă rog nu-I mai credeți pe cei care se dau credincioși dar se exprimă plini de ură față de moartea unor semeni pentru că aceia nu la Sfântă Liturghie au auzit așa ceva, ei sunt doar lupi îmbrăcați în oi. Adevărații slujitori ai lui Dumnezeu, fie ei preoți sau mireni, NU propovăduiesc ura, violența și discriminarea, nici în biserică nici în afara ei!

 Dar ca de obicei, persoanele cu puncte de vedere extremiste se exprimă cel mai vocal, iar părerile acestea sunt extinse asupra întregii categorii din care provin personale respective.
 întrebarea mea este însă alta: câtă vreme noi avem atenția toată ocupată numărând colacii (sau mașinile) popii și explicându-i unui extremist că elimitat și meschin, în timpul asta cine ce anchetează, cine ce raportează și mai ales cine ce ce mușamalizează ? Atât în cazul de față cât și în altele care erau de maximă actualitate și în plină dezbatere până când brusc s-a schimbat scena.


Este absolut admirabilă mobilizarea, empatia și  solidaritatea de care au dat dovadă românii în aceste zile și tocmai de aceea sper că această inițiativă să își păstreze forța de a schimba ceva.  Dar ca acest lucru să se întâmplă cred că este necesar să rămânem concentrați asupra scopului nostru, să dezbatem problemele una câte una, echilibrat și cu mintea deschisă și mai ales să nu ne pierdem în conflicte mărunte între noi pentru că atunci ne.am pierdut toată forța.
 
Stiți voi:  ‘’Dezbina și cucerește!’’.
 

 

Facem ceva să prevenim sau continuăm să numărăm victime ale inconștienței și nepăsării ?

Incep prin a transmite sincere condoleanțe tuturor părinților care și-au pierdut copiii în incendiul din clubul bucureștean, sau în orice alte condiții mai mult sau mai puțin mediatizate, mai recente sau mai vechi. Indiferent de detaliile întâmplării, nu există o pierdere mai dureroasă decât aceea a părintelui care trebuie să-și îngroape propriul copil.

Mă voi ține departe de speculațiile cu aer mistic referitoare la data la care acest dezastru s-a întâmplat, la fel că și de mult dezbatutul aspect al implicării bisericii și preoților în acest eveniment nefericit. Voi reveni și asupra acestui subiect într-un articol viitor.

Pentru moment simt însă o impetuoasă necesitate de a pune o serie de întrebări de ordin foarte practic și sper ca în acest mod să contribui și eu alături de cei care s-au exprimat în acest sens înaintea mea la tragerea unui semnal de alarmă în privința respectării regulilor de siguranță și protecţie a muncii și a altor activități. Sau mai bine spus la instituirea unor reguli și rutine care din păcate actualmente fie nu există, fie sunt ignorate complet.

Când va avea și România instituții și funcționari responsabili, pentru care viața a sute de oameni, să valoreze mai mult decât o spagă? Intreb pentru că nu-mi pot imagina cum alfel un atfel de spațiu a primit autorizație de funcționare. Inspectoratul în Construcții ne poate spune ceva în acest sens?

Rămânând tot în sfera responsabilității, organizatorii și-au pus problema vreo clipă dacă e în regulă sau nu să plaseze artificiile acolo, dacă e sigur să primească mai mulți oameni decât capacitatea localului și dacă e normal să existe o singură ieșire? Care era planul de evacuare și de intervenție conceput special pentru acel eveniment, în cazul în care ceva, orice, mergea prost?

Poate Ministerul Sănătății și cel al Apărării Naționale vor să ne spună ceva liniștitor nouă celor care ne întrebăm retoric ce s-ar întâmplă în caz de o calamitate mai mare decât un incendiu într-un club. Dacă într-o situație relativ banală ca această s-a intervenit cu întârziere și haotic, fără nici un plan, fără nici un fel de rutină de acționare în astfel de situații și niște scântei de la niște artificii s-au transformat într-o dramă națională, la ce să ne așteptăm în caz de un cutremur, bombadament sau cine știe ce calamitate cu adevărat de proporții ?!

In România există o mare problemă și nimeni nu pare să fie conștient de ea: nimeni nu dă doi bani pe regulile de siguranță, de protecția muncii, instruire avizată cu privire la acordarea primului ajutor, reguli de evacuare în caz de incendiu sau altă calamitate. De la Vlădică până la Opincă nimeni nu știe nimic în acest sens și nici nu-i păsa și astfel se creează un lanț al slăbiciunilor care îi face din păcate pe toți cei implicați la fel de inconștienți și de vulnerabili, de la participanți, până la patron, organizatori, autorități etc de unde rezultă și haosul, panică și multitudinea de victime.

Câte zeci sau sute de ani mai trebuie să treacă până când vom intra și noi în rând cu lumea civilizată și se va interzice fumatul în locurile publice, se va face o evaluare realistă a spațiilor de lucru și de agrement și mai ales până când cetățenii vor fi conștientizați și intruiti în acest sens?

Am făcut o serie întreagă de ani de școală în România și am lucrat în două firme diferite și în toți acești ani nu am primit nici un fel de curs sau instructaj și nu am făcut nici o simulare pe această temă. Am realizat amploarea inconștienței mele și a slab pregătirii mele psihice și tehnice în acest domeniu abia când am plecat din țara și în fiecare instituție de învățământ sau loc de muncă în care am ajuns am fost instruită temeinic cu privire la evacuarea în caz de incendiu sau altă situație neprevăzuta și acordarea primul ajutor.

Când se va hotărî Ministerul Educației să introducă încă de la grădiniță astfel de ore de instructaj? Nu de alta dar dacă tot schimbă programa neîncetat, ce-ar fi să adauge și ceva util, atât de util încât poate salva vieți? Mult mai multe vieți decât salvează niște ecuații pentru care eram aspru pedepsiți dacă nu le știam.

Nu de alta dar rezonamentul e foate simplu: generația noastră e pierdută, noi suntem ăia cărora nu li se poate întâmpla nimic și care dacă totuși pățim ceva, tot ce putem face e să ne revoltam că nu era nici un popă pe-acolo care să ne salveze.

Dar cei care sunt acum la grădiniță și la școală, dacă ar crește educați în spiritul prețuirii siguranței și a vieții proprii și a celorlalți și implicit a cunoașterii și respectării unor reguli, proceduri și rutine cu privire la siguranță, protecție și intervenție în caz de incendiu sau alt incident ar deveni mai târziu inspectorii care dau autorizații de construcție și de funcționare a localurilor, organizatorii de evenimente, miniștri ai unor ministere chieie, personal medical și poate de ce nu și preoții ceva mai implicați în evenimentele și dramele sociale iminente. Si atunci ei cu siguranță ar evalua altfel locurile și situațiile și o mare parte a incidentelor ar fi cu ușurință evitate și o multitudine de vieți nu numai că ar fi salvate, dar nici nu ar mai fe permanent într-un pericol pe care nici nu-l conștientizează.