Cum sunt oamenii aici ?

O poveste cu tâlc pe care am auzit-o mai demult. Nu-i cunosc autorul sau sursa inițială, dar cred că merită spusă mai departe.

Un cerșetor ședea la poarta unei cetăți. Venind un om dintr-o altă cetate, se oprește in poartă si-l întreabă pe cerșetor:

- Cum sunt oamenii aici in cetatea aceasta ? Sunt buni sau răi? 

Add caption

Atunci cerșetorul îl intreabă:
- Dar in cetatea din care vii tu cum erau?
- Erau oameni de toate felurile dar mai mult buni.
- Buni sunt si aceștia, fii fără grijă!

Mai târziu dă să intre in cetate alt călător si la fel se oprește în fața cerșetorului si întreabă:
 - Cum sunt oamenii aici in cetatea aceasta ? Sunt buni sau răi?
- Dar in cetatea din care vii tu cum erau?
- Erau oameni de toate felurile dar cei mai mulți erau tare răi.
- Răi sunt si acestia!

Neînțelegând răspunsurile diferite date de cerșetor, portarul cetății îl intreabă pe acesta:
- De ce ai i-ai zis unuia că oamenii de aici sunt buni și altuia că sunt răi? Pe unul dintre ei l-ai mințit, pe care?
- N-am mințit pe niciunul dintre ei. Dacă acela a văzut o viață intreagă oamenii ca fiind buni in jurul lui atunci tot buni îi va vedea si pe cei de aici. La fel celălalt daca a căutat sa vadă doar raul din lume, tot răul îl va vedea oriunde va merge. 



Foto: Dan Tutui

Despre cercul de confort si torsul la gura sobei

Am trăit cu ceva timp în urmă o experiență interesantă și mai ales am primit o lecție de viață pe care cred că merită să v-o împărtășesc și vouă. E vorba despre genul acela de lucruri pe care le știm cu toții, le-am auzit, suntem de acord cu ele în principiu dar avem nevoie adesea de cineva care să ni le reamintească la momentul potrivit pentru a ne face curaj să le aplicăm concret în viața noastră.

Mai exact, am fost invitată la un eveniment, un teambuilding la care eram foarte nehotărâtă dacă să merg sau nu. Planul pentru ziua respectivă cuprindea o serie intreaa de activități sportive și de divertisment, fie dintre cele la care n-am fost nicodată talentată și implicit le-am evitat cât am putut, fie dintre cele care îmi erau complet străine. ‘’An endless list of things I suck at’’ (o listă infinită de lucruri la care sunt varză) cum ar spune o prietenă.

Ceilalți invitați erau colegi în compania cărora m-am simțit totdeuna foarte bine, persoane cu care am rezonat și a căror companie o apreciez, dar activitățile programate erau foarte diferite de cele cu care obișnuiesc eu să-mi petrec timpul liber. De aici și marea dilemma de a da curs invitației sau de a refuza politicos.

Așa cum era previzbil am apelat la sfatul celei mai bune prietene. Mai puțin previzibil a fost însă răspunsul pe care l-am primit de la ea. Mi-a răspuns la întrebarea mea cu o serie de alte intreabari, dar în întrebări se află de fapt răspunsurile:

 - Nu știu dacă să mergi sau nu, dar mă întreb un lucru: când vom fi noi bătrâne, la 80 de ani și vom împleti singure la gura sobei la ce ne vom gândi? Ne vom aminti de zilele în care am stat în casă și n-am făcut nimic pentru că ne-a fost prea teamă să îndrăznim să facem ceva, sau ne vom aminti cu un zâmbet melancolic și mulțumit de momentele în care am ieșit din cercul de confort și am făcut ceva nou, curajos, poate aproape nebunesc, când ne-am depsit limitele, de momentele ușor penibile dar amuzante când am încercat, ne-am distrat, am experimentat ?

Ca răspuns la întrebările ei am dat curs invitației și am pășit în afara zonei de confort, ușor temătoare dar deschisă către experiente noi.

Nu vă imaginați că am devenit brusc și absolut miraculos o sportivă desăvârșită, câștigând detașat competiția, cum s-ar întâmpla într-un film american. Nici pe departe, am resuit doar să o scot la capăt relativ onorabil, dar dincolo de punctajul în sine la finalul zilei am obținut o lecție valoroasă. Am petrecut în compania unor oameni minunați, o zi foarte frumoasă în care am descoperit și încercat lucruri noi care mi-au plăcut enorm deși n-aș fi bănuit înainte, descoperindu-mă pe mine așa cum nu mă știam. Am conștientizat în sfârșit că fiecare e mai talentat la ceva și mai puțin talentat la altceva și că nu e nici o dramă dacă la anumite activități ‘’ma fac de ras’’. Am acceptat în sfârșit faptul că am voie să nu fiu neapărat (cea mai) bună în orice aș fi pusă în situația de a face la un moment dat, ceea ce îmi da curajul să mai încerc și altă data dacă voi avea ocazia și certitudinea că va fi din ce în ce mai bine de la o încercare la alta. M-am judecat și m-am simțit judecată mai puțin și m-am distrat, am învățat și am trăit mai mult. Acesta este cuvântul: ‘’am trait’’.

Si mi-am redesenat cercul de confort, i-am șters marginile și l-am reconturat de data aceasta mai larg. și nu l-am mai închis, i-am lăsat o mică deschizătură prin care să las eventuale experiențe noi să pătrundă și șă-l lărgească și mai mult. Cât despre ziua în care am făcut asta, mi-o voi aminti cu siguranță atunci când voi fi bătrână într-un balansoar în fața sobei (vreun calorifer inteligent conectat la internet probabil la vremea aia).

Uitați-vă bine unde e limita cercului în care stați voi închiși și oricât de mare ar fi el, tot luați o radieră și un creion în mână și redesenati-l mai larg! Vă spun sincer că merită!


Sursa foto

Unde-i popa, nu e popa, unde-i satanistul, nu e satanistul

Privind în ansamblu discuțiile pe tema incendiului de la clubul Colectiv, observ că cel mai mare volum de energie este irosit în dispute pe tema Bisericii Ortodoxe Române: ce fac preoții, ce averi au, ce averi n-au, ce tarife practică, câte biserici construiesc și așa mai departe la nesfârșit.  Cumva problema biserciii a devenit prioritatea numărul  1 într-un subiect în care în realitate nu e implicată decât tangențial.  

Sunt de accord că BOR are păcatele ei, destul de grele și ar cam trebui spovedită serios și ar merita un canon spre îndreptare.  Dar haideți să facem asta de mâine încolo! Astăzi avem o altă mare problemă: un număr foarte mare de oameni au murit arși de vii mai ceva că șobolanii pentru că România este țara spăgii, a șmecheriei, a ignorării oricărei reguli de siguranță sau de bun-simț  și a lui ‘’merge și asa’’. Când a venit popa și ce-a citit la înmormântare e o problemă laterală, esențial este CÂND A VENIT SALVAREA și mai ales faptul că acei oameni NU TREBUIAU SĂ MOARĂ.
 
Poate e doar părerea mea dar am impresia că se încearcă o divagare a discuției de la esența problemei, o canalizare a frustrării noastre în altă parte așa încât unii să scape basma curată sau măcar mai ușor decât merită.  Suntem împresurați din toate părțile cu mesaje fitiliste de genul afacerilor preoțești sau a faptului că acei tineri erau sataniști și tot felul de alte articole care stau sub semnul senzaționalului.  Pentru orice ființă umană, cleric sau nu, ar trebui să fie limpede că nimeni nu este în măsură să decreteze legitmitatea morții cuiva pe crietriul muzicii acultate sau a locului în care se afla într-un anumit moment.

 Chiar presupunând că ar fi ceva în neregulă cu ceea ce făceau ei acolo, știm foarte bine că viața unui om e o perpetuă evoluție și un moment sau o seară nu e definitorie pentru întreaga lui existența. Iar cei care mai mai dau și pe la biserică, cu atât mai mult ar trebui să știe că ‘’Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu’’ (Iez. 18, 32).  Așa că vă rog nu-I mai credeți pe cei care se dau credincioși dar se exprimă plini de ură față de moartea unor semeni pentru că aceia nu la Sfântă Liturghie au auzit așa ceva, ei sunt doar lupi îmbrăcați în oi. Adevărații slujitori ai lui Dumnezeu, fie ei preoți sau mireni, NU propovăduiesc ura, violența și discriminarea, nici în biserică nici în afara ei!

 Dar ca de obicei, persoanele cu puncte de vedere extremiste se exprimă cel mai vocal, iar părerile acestea sunt extinse asupra întregii categorii din care provin personale respective.
 întrebarea mea este însă alta: câtă vreme noi avem atenția toată ocupată numărând colacii (sau mașinile) popii și explicându-i unui extremist că elimitat și meschin, în timpul asta cine ce anchetează, cine ce raportează și mai ales cine ce ce mușamalizează ? Atât în cazul de față cât și în altele care erau de maximă actualitate și în plină dezbatere până când brusc s-a schimbat scena.


Este absolut admirabilă mobilizarea, empatia și  solidaritatea de care au dat dovadă românii în aceste zile și tocmai de aceea sper că această inițiativă să își păstreze forța de a schimba ceva.  Dar ca acest lucru să se întâmplă cred că este necesar să rămânem concentrați asupra scopului nostru, să dezbatem problemele una câte una, echilibrat și cu mintea deschisă și mai ales să nu ne pierdem în conflicte mărunte între noi pentru că atunci ne.am pierdut toată forța.
 
Stiți voi:  ‘’Dezbina și cucerește!’’.
 

 

Facem ceva să prevenim sau continuăm să numărăm victime ale inconștienței și nepăsării ?

Incep prin a transmite sincere condoleanțe tuturor părinților care și-au pierdut copiii în incendiul din clubul bucureștean, sau în orice alte condiții mai mult sau mai puțin mediatizate, mai recente sau mai vechi. Indiferent de detaliile întâmplării, nu există o pierdere mai dureroasă decât aceea a părintelui care trebuie să-și îngroape propriul copil.

Mă voi ține departe de speculațiile cu aer mistic referitoare la data la care acest dezastru s-a întâmplat, la fel că și de mult dezbatutul aspect al implicării bisericii și preoților în acest eveniment nefericit. Voi reveni și asupra acestui subiect într-un articol viitor.

Pentru moment simt însă o impetuoasă necesitate de a pune o serie de întrebări de ordin foarte practic și sper ca în acest mod să contribui și eu alături de cei care s-au exprimat în acest sens înaintea mea la tragerea unui semnal de alarmă în privința respectării regulilor de siguranță și protecţie a muncii și a altor activități. Sau mai bine spus la instituirea unor reguli și rutine care din păcate actualmente fie nu există, fie sunt ignorate complet.

Când va avea și România instituții și funcționari responsabili, pentru care viața a sute de oameni, să valoreze mai mult decât o spagă? Intreb pentru că nu-mi pot imagina cum alfel un atfel de spațiu a primit autorizație de funcționare. Inspectoratul în Construcții ne poate spune ceva în acest sens?

Rămânând tot în sfera responsabilității, organizatorii și-au pus problema vreo clipă dacă e în regulă sau nu să plaseze artificiile acolo, dacă e sigur să primească mai mulți oameni decât capacitatea localului și dacă e normal să existe o singură ieșire? Care era planul de evacuare și de intervenție conceput special pentru acel eveniment, în cazul în care ceva, orice, mergea prost?

Poate Ministerul Sănătății și cel al Apărării Naționale vor să ne spună ceva liniștitor nouă celor care ne întrebăm retoric ce s-ar întâmplă în caz de o calamitate mai mare decât un incendiu într-un club. Dacă într-o situație relativ banală ca această s-a intervenit cu întârziere și haotic, fără nici un plan, fără nici un fel de rutină de acționare în astfel de situații și niște scântei de la niște artificii s-au transformat într-o dramă națională, la ce să ne așteptăm în caz de un cutremur, bombadament sau cine știe ce calamitate cu adevărat de proporții ?!

In România există o mare problemă și nimeni nu pare să fie conștient de ea: nimeni nu dă doi bani pe regulile de siguranță, de protecția muncii, instruire avizată cu privire la acordarea primului ajutor, reguli de evacuare în caz de incendiu sau altă calamitate. De la Vlădică până la Opincă nimeni nu știe nimic în acest sens și nici nu-i păsa și astfel se creează un lanț al slăbiciunilor care îi face din păcate pe toți cei implicați la fel de inconștienți și de vulnerabili, de la participanți, până la patron, organizatori, autorități etc de unde rezultă și haosul, panică și multitudinea de victime.

Câte zeci sau sute de ani mai trebuie să treacă până când vom intra și noi în rând cu lumea civilizată și se va interzice fumatul în locurile publice, se va face o evaluare realistă a spațiilor de lucru și de agrement și mai ales până când cetățenii vor fi conștientizați și intruiti în acest sens?

Am făcut o serie întreagă de ani de școală în România și am lucrat în două firme diferite și în toți acești ani nu am primit nici un fel de curs sau instructaj și nu am făcut nici o simulare pe această temă. Am realizat amploarea inconștienței mele și a slab pregătirii mele psihice și tehnice în acest domeniu abia când am plecat din țara și în fiecare instituție de învățământ sau loc de muncă în care am ajuns am fost instruită temeinic cu privire la evacuarea în caz de incendiu sau altă situație neprevăzuta și acordarea primul ajutor.

Când se va hotărî Ministerul Educației să introducă încă de la grădiniță astfel de ore de instructaj? Nu de alta dar dacă tot schimbă programa neîncetat, ce-ar fi să adauge și ceva util, atât de util încât poate salva vieți? Mult mai multe vieți decât salvează niște ecuații pentru care eram aspru pedepsiți dacă nu le știam.

Nu de alta dar rezonamentul e foate simplu: generația noastră e pierdută, noi suntem ăia cărora nu li se poate întâmpla nimic și care dacă totuși pățim ceva, tot ce putem face e să ne revoltam că nu era nici un popă pe-acolo care să ne salveze.

Dar cei care sunt acum la grădiniță și la școală, dacă ar crește educați în spiritul prețuirii siguranței și a vieții proprii și a celorlalți și implicit a cunoașterii și respectării unor reguli, proceduri și rutine cu privire la siguranță, protecție și intervenție în caz de incendiu sau alt incident ar deveni mai târziu inspectorii care dau autorizații de construcție și de funcționare a localurilor, organizatorii de evenimente, miniștri ai unor ministere chieie, personal medical și poate de ce nu și preoții ceva mai implicați în evenimentele și dramele sociale iminente. Si atunci ei cu siguranță ar evalua altfel locurile și situațiile și o mare parte a incidentelor ar fi cu ușurință evitate și o multitudine de vieți nu numai că ar fi salvate, dar nici nu ar mai fe permanent într-un pericol pe care nici nu-l conștientizează.

Dilema vorbei bune

De foarte mult timp am o dilemă căreia nu reușesc să-i găsesc rezolvarea. Mă întreb mereu de ce ne este atât de greu să spunem lucruri frumoase celor din jur sau despre ei.  

Ne zboară de pe buze bârfe, înjurături  și răutăți cu ușurința unui cârd de ciori speriate de vremea rea, dar atunci când suntem pe punctul de a spune ceva frumos sau de a face un compliment, stăm mereu în cumpănă și ne gândim de două ori înainte de-a rosti ceva. 

 Există o teamă perversă adânc impregnată la rădăcina oricărei inițiative pozitive care ne face imediat să luăm măsuri de precauție și ne dă gânduri precum: ‘’Dacă voi fi interpretat greșit?, Dacă voi fi judecat?, Dacă va fi inutil?, Ce-o să creadă despre mine? etc. ‘’și ajungem la minunata concluzie: ’’Mai bine lasă, că cine știe ..?!’’

Printr-o ciudată torsionare a percepției noastre, nu ne punem însă aproape niciodată astfel de întrebări atunci când suntem pe punctul de a lansa o ironie, o glumă proastă, o bârfa sau o critică. Mda.. am putea spune că se încadrează într-o logică bizară conform căreia o astfel de manifestare nu are cum să fie interpretată greșit. E pur și simplu ceea ce e, brutal de transparentă și nu lasă loc de interpretări. 

Oricât de răspândit ar fi fenomenul, nutresc totuși sentimentul că e nefiresc să transformăm vorbele și gesturile frumoase în ceva tabu. Cu atât mai mult cu cât am aflat mai toți pe propria piele, sau mai bine zis pe propriul suflet, cât de mult ne pot influența și schimba ziua, deciziile, percepția de sine sau chiar viața cuvintele cuiva, fie ele bune sau rele. Și mai sunt și mulți care au cunoscut și tăișul ascuțit al regretului de a nu fi spus anumite lucruri persoanelor dragi înainte de a fi prea târziu. 

Dacă reușiți să-mi explicați și mie cum și de ce am ajuns aici, să pot intelge și eu, v-aș fi recunoscătoare!

 Dar și mai important decât atât vă provoc la o ‘’aroganta’’! După ce ați citit aceste rânduri, puneți imediat mâna pe telefon sau tastatură (dacă nu se poate direct) și transmiteți-i cuiva care merită un cuvânt frumos! Surprindeți pe cineva mai mult sau mai puțin apropiat cu un compliment, un ‘’multumesc’’sau ‘’te iubesc’’pe care l-ați simțit/gândit dar nu adresat celui/celei ce i se cuvenea de drept. 

 Eu am spart gheața conveniențelor și a temerilor și am trimis deja un mesaj unei persoane care m-a inspirat și m-a ajutat, fără ca măcar să bănuiască și căreia îi sunt recunoscătoare! E rândul vostru! J

  

Ești liber să taci!

 Rigurorizatea convențiilor sociale nordice care presupun exprimarea foarte limitată a sentimentelor și trăirilor interioare la fel ca și necesitatea păstrării cu sfințenie a unei aparențe netulburat echilibrate, m-a inspirat în a scrie această poezie.

 Și m-am gândit că abordarea cea mai potrivită ar fi cea modernă, a poeziei libere, neincorsetate de rimă și ritm.

 Ești liber să taci !  

 Ori de câte ori vrei 

 Sau de câte ori ai ceva de spus.  

 Înghite-ți cuvintele cu un zambe amabil 

 Amar tratament! 

  

 Ești liber să taci!

 Când sângele-ți fierbe 

 Tăcerea-l îngheață-n cristale.

 Când lacrimi ar curge mangaindu-ți obrazul 

 Tăcerea le seacă izvorul.

  

 Ești liber să taci!

 Să simți în ascuns, 

 Să fii om doar în taină 

 Să fii un robot amabil și dur 

 Același sub soare sau vânt.

 Ești liber să taci! 

 Cuvântul e creator, 

 Are putere și naște trăiri 

 Înmoaie inimi și sfarâmă măști 

 Iar asemeni fantome nu vrem !

Atlasul internațional al frumuseții / Den Internasjonale Atlas av skjønnhet

În urmă cu un an, Mihaela Noroc, o fotografă în vârstă de 29 ani, a plecat într-o călătorie în jurul lumii menită să "documenteze" frumuseţea feminină. Proiectul ei, BAW (Beauty Around the World), a căpătat amploare pe măsură ce tânăra româncă a traversat aproape toate continentele de pe glob. Fotografiile sale nu vorbesc însă doar despre frumuseţe, ci şi despre cultură şi societate. "Ceea ce place în nordul Europei, poate părea fad şi neatractiv în Orient. Iar ceea ce e apreciat în sudul Asiei, e poate perceput ca un kitsch în Europa de Vest".  ''Poate peste 50 de ani aproape toate femeile din lume se vor imbraca si comporta la fel, datorita tendintei de uniformizare. Eu sper ca proiectul meu va ramane un martor al culturilor si traditiilor din timpurile noastre”,  a povestit Mihaela într-un interviu. Toate aceste minunate fotografii sunt puse la un loc într-o colecție superbă, intitulată Atlasul internațional al frumuseții, album care dovedește fără îndoială că frumusețea se găsește peste tot și poate îmbrăca incredibil de multe forme.

For et år siden, Mihaela Noroc, en 29 års gammel rumensk fotograf, gikk på en tur rundt jorda for å "dokumentere" feminin skjønnhet. Hennes prosjekt, BAW (Beauty Around the World) har blitt kjent og verdsatt i nesten hele verden og hun fikk reise og fotografere på nesten alle kontinenter. Sine fotografier snakker ikke bare om skjønnhet, men også om kultur og samfunn. "Det de liker i Nord-Europa, kan virke kjedelig og lite tiltrekkende i Østen. Og hva er verdsatt i Sør-Asia, kan det bli oppfattet som en kitsch i Vest-Europa.'' ''Kanskje i 50 år nesten alle kvinner i verden vil kle og oppføre seg likt, på grunn av nåværende tendensen til ensretting. Jeg håper mitt prosjekt vil være et vitne av kulturer og tradisjoner i vår tid ", sa Mihaela i et intervju. Alle sine flotte bilder er satt sammen i en fantastisk kolleksjon, The International Atlas of Beauty, som viser utvilsomt at skjønnhet finnes over alt og kan ha utrolig mange former og nyanser.

Puteți vedea mai multe fotografii și contribui la următoarea călătorie aici : theatlasofbeauty.com The international Atlas of Beauty pe Facebook: https://www.facebook.com/MihaelaNorocPhoto

Dere kan se flere bilder og/eller bidra til neste reise her:theatlasofbeauty.com The international Atlas of Beauty på Facebook: https://www.facebook.com/MihaelaNorocPhoto

Sursa/ Sourse : Gandul.ro

Standardele fericirii

De când deschidem ochii în lume, societatea, familia, mass-media, vecinii de bloc, toată lumea ne îndoapă cu mituri și teorii despre fericire. Mituri pe care trebuie să le înghițim și digeram obligatoriu, ceea ce de cele mai multe ori și facem, fără să analizăm veridicitatea lor, sau cel puțin nuanțele pe care le pot avea.

Astfel ni s-a sedimentat ireversibil în minte ideea că cea mai fericită perioadă a vieții unui om este neapărat copilăria. ’’Nici nu încape discuție!’’, veți spune. Mdaa…¦si totusi…

Deși nu trăiesc printre pacienții de la secția ’’Depresie cronica’’, cred că am auzit de la fiecare persoană în parte cu care am discutat despre asta și elemente mai puțin fericite din copilărie: fie un părinte prea autoritar, violent sau alcoolic, fie neajunsuri materiale, un deces în familie, sau altele. Și ca tabloul să fie complet, mulți psihoplogi susțin că fiecare dintre noi se confruntă cu cel puțin o rană emoțională, mai mult sau mai puțin adâncă, căpătată în copilărie și cu care se luptă toată viață. De la fericirea aia deplină să ni se tragă ?! 

Când ieșim cât de cât din copilărie începem să citim reviste pentru fete/femei. Și atunci aflăm (în obsesiv de repetate rânduri) că ziua nunții va fi ’’cea mai fericită zi din viața noastra’’. Da, știu că și voi ați citit sau auzit formularea aceasta de cel puțin 50 de ori. Și atunci ne pregătim asiduu pentru sentimentul de neimaginat și neegalat care ne așteaptă strict în ziua respectivă.

 Între timp învățam și faptul că nașterea unui copil este ’’cel mai frumos lucru’’ și ‘’cea mai mare bucurie’’.

Astfel avem cimentate bine în minte exact motivele și mai ales momentele în care trebuie să fim extrem de fericite. Sunt standarde prestabilite despre care credem cu convingere că trebuie să se aplice la toată lumea și ne stabilim gradul de fericire și împlinire față de ele fără să le chestionăm în vreun fel. 

 De aici și gradul imens de frustrare care se naște în cazul în care, din varii motive, la momentul prestabilit nu ne simțim așa cum ne-am așteptat în conformitate cu ce a spus vecina de la 4 sau nu știu ce revistă. O zi aveam și noi în viață ‘’cea mai fericita’’ și pe aia am ratat-o!!!! 

Evident că aspectele mai sus prezentate pot fi și în cele mai multe cazuri și sunt, momente foarte fericite, poate chiar cele mai fericite din viață cuiva, în funcție de norocul fiecăruia și de felul de a se raporta la ele. Nu susțin contrariul. Cred însă că ar fi sănătos să acceptăm și ideea că acestea sunt adesea situații extraordinare care implică procese fizice și psihice complexe, care dau naștere unor trăiri variate, chiar contradictorii uneori și mai ales diferite de o persoană la alta. Așa că nu e cazul să ne raportăm la aceste mituri ca la un pat al lui Procust în care trebuie obligatoriu să ne potrivim, altfel e ceva în neregulă cu noi și mai ales am pierdut definitiv șansa la fericire adevărată.  

Ce ne facem însă când am trecut dincolo de aceste stadii și revistele, uneori chiar și mătușile de gradul II și vecinele de bloc, nu ne mai spun când trebuie să fim fericite?! Dacă până atunci am avut repere clare, brusc suntem lăsate de izbeliște și până când vom devenim ‘’cetateni ai Raiului’’nu mai avem nici o zi ’’cea mai fericită’’ pe care să o așteptăm cu respirația tăiată. 

 Ce înseamnă asta: blazare, panică? Noooo !!! Vă spun eu cum se cheamă: libertate! 

Libertate de care am fi fost conștiente mai devreme dacă ne gândeam mai demult și nu ne lăsam influențate de mituri și conveniențe sociale care ne modelează concepțiile și percepțiile mai mult decât ne-am imagina. 

 Liberatea de a fi fericite, sau foarte fericite sau cele mai fericite în orice moment vrem noi, în oricare zi ni se potrivește și din absolut orice motiv care poate nu valorează nici cât o ceapă degerată pentru nimeni, dar care e cel mai prețios pentru noi. Liberatea de a fi fericite în exact acele clipe și din exact acele motive care sunt unice și exclusiv ale sufletului noastru! 

 The best is yet to come! And it’s in our power to make it happen! 

Prințesa urbană

 De câteva generații încoace, cele mai multe dintre noi am devenit combatante active sub stindardul feminismului. Și ne luptăm zi și noapte neînfricate cu oricine și orice ar putea sta în calea emancipării noastre. La început ne-am bătut pentru cauze nobile și am obținut victorii bine-meritate precum dreptul la învățătura, evoluție profesională, egalitate în fața legii, protecție față de acte de violență etc.

Dar nu ne-am oprit aici și din exces de zel ducem mai departe acest război deși a început să devină neclar cine ne sunt aliații și cine ne sunt dușmanii.
Astfel am deviat către o luptă nesfârșită și nejustificată între sexe și ne-am luat singure pe umeri responsabilitatea de a demonstra că putem fi în același timp și femei și bărbați. De ce?! Nu știu, nu mă întrebați!
Ne străduim din răsputeri să le facem pe toate singure, că doar de, putem! Ce, noi nu suntem în stare?! Ba da.., dar ne plângem că bărbații de lângă noi fie nu fac nimic, fie sunt blazați, sau nu ne satisfac. Păi...i-am convins și pe ei că putem face totul singure și având sentimentul că ne suntem autosuficiențe, tind să se retragă în inutilitatea lor.

 Visăm la bărbați puternici, protectori, la prinți neînfricați, călare pe cai albi sau mai nou conducând mașini decapotabile, care să ne fie alături și să ne protejeze, dar că asta să se întâmple trebuie să ne jucăm și noi rolul. Dacă prințesa a răpus deja balaurul infingandu-i un toc stiletto în beregată, atunci prințului ce-i mai rămâne de făcut altceva decât să meargă să împuște niște zombie într-un joc pe calculator?!
Așa cum este neapărată nevoie de balaur pentru a-i pune prințului calitățile în valoare, la fel de mare nevoie e și de prințesa pentru care să se lupte, pentru că povestea să aibă sens.

Este bine și uneori foarte util faptul că ne descurcăm singure să schimbăm un bec sau să reparăm ceva și este și mai bine faptul că ne simțim puternice. Chiar suntem și în multe situații dăm dovadă de rezistentă fizică și psihică incredibilă. Dar asta n-ar trebui să na facă să uităm de adevăratele noastre puteri, mai ales cele care sunt exclusiv ale noastre. O fluturare delicată din genele lungi, discret rimelate, nu va desface un borcan prea strâns sau nu va repara o priză, prin ea însăși dar îi va da bărbatului de lângă noi puterea și motivația să mute chiar și munții dacă e nevoie, sau doar dacă ne stau nouă în cale.
 Zâmbetul, mângâierea, rugămintea unei femei pot face minuni într-o manieră care nu presupune nici supra-solicitarea noastră până la epuizare, nici ''€™dresarea'' bărbatului, transformându-l într-un motan leneș și castrat.

 Avem într-adevăr realizări admirabile, fie și numai din pespectiva faptului că reușim să ne metamorfozăm cu succes de mai multe ori pe zi de la omul de afaceri cerebral, până la mama grijulie și ajungând la femeia fatală.  Dar e important în goană această spre dezvoltare deplină și multilaterală să nu uităm totuși să mai fim femei - femei adevărate, care manifestă căldură, delicatețe, empatie, sentimentalism, de care cei din jur să se poată apropia cu drag și fără teamă.

Cu atât mai mult acum, când luna această pare o perpetuă sărbătoare a feminității, haideți să ne lăsăm femeia adevărată din noi să iasă la suprafața, îmbujorată, zâmbitoare, fermecătoare. S-o înarmăm cu o rochie de mătase înflorată și s-o lăsăm să cucerească lumea! Cadou de 8 martie să-i facem luxul de a-și permite pentru o clipă să fie o prințesa mai puțin războinica, ci dulce și neajutorată ocazional și cu siguranță prințul va simți că e nevoie de un braț puternic și i-l va întinde.

 E chiar atât de simplu: pentru a se simți și a se comporta ca un bărbat adevărat, bărbatul are nevoie lângă el de o femeie adevărată. Este deci în puterea noastră să facem lucrurile să arate așa cum trebuie și cum ne-am dori. Da, doar v-am spus că suntem puternice! Totul e să nu uităm de adevărata putere și de magia nesfârșită ce se află în noi, de la vârful genelor lungi sau a unghiilor frumos lăcuite până la tocurile pe care mergem atât de elegant, dar mai ales în adâncul sufletului nostru capabil de sentimente inegalabile, sacrificii, dăruire și dragoste nesfârșită și necondiționată.

Maria Bolea - doctorul fără de arginți al copiilor cu dizabilități

 Iată și prima poveste impreisonanta din seria panoului noastru de onoare!

Vă invit astăzi să o cunoașteți pe d-na Maria Bolea.  Curajoasă și dedicată, mânată de un puternic spirit matern și sprijinită de câțiva prieteni, nu s-a lăsat descurajată de neputința și nepăsarea autorităților, ci a realizat cu propriile fonduri și eforturi, chiar la dânsa acasă, un centru de zi pentru copiii cu dizabilități și diferite probleme de sănătate.

 Prin amenajarea corespunzătoare a subsolului casei și colaborând cu câțiva specialiști, ea le oferă zilnic acestor copii o șansa unică de a beneficia gratuit de tratament adecvat, de socializare, îndrumare și căldură sufletească.

 Rezultatele nu întârzie să apăra, iar pașii înainte pe care îi fac micuții pe drumul însănătoșirii sau a unei vieți mai ușoare și recunoștința părinților sunt de neprețuit.

 Puteți citi povestea ei aici: O femeie si-a transformat casa in centru de zi pentru copii cu dizabilitati

Veți găsi la finalul articolului și numărul dânsei de telefon dacă doriți să o contactați pentru mai multe detalii sau pentru a colabora sau a-i oferi un ajutor.

Cufărul cu modele de urmat

Cred că pentru a putea evolua și pentru a trăi frumos avem nevoie de modele, de oameni spre care să putem privi cu admirație și cu speranța și de la care să avem ce învăța.

Așa că această nouă secțiune a blogului meu își propune să fie un fel de panou de onoare. Aici vom povesti despre oameni minunați, care prin voință, curaj, dăruire, bunătate sau talent reușesc să facă ceva deosebit pentru ei înșiși și pentru cei din jur. Sunt oameni de multe ori simpli dar care au un suflet măreț și cutezător și care ne inspiră, ne readuc speranța în suflete atunci când suntem pe punctul de a o pierde.

Haideți să facem din acest spațiu o oază de ''bun'' si de ''frumos'' în care să ne retragem și să ne reîncărcăm bateriile atunci când simțim că poverile zilnice fie ne întuneca nouă sufletul fie îi fac pe cei din jur mai puțin buni și frumoși decât ne-am dori să-i vedem!

Eu vă voi oferi o serie de povești și de exemple foarte frumoase și destul de variate, dar vă invit și pe voi dacă ați descoperit un om deosebit pe care merită să-l cunoaștem, să mă contactați și să-mi oferiți o sursă de informare sau să-mi spuneți povestea lui.

Sunt sigură că există oameni deosebit de dăruiți unei cauze nobile în absolut toate domeniile, trebuie doar să privim cu atenție.

Ce ziceți, mă ajutați să găsim împreună cât mai mulți dintre ei și să ne bucurăm de darul minunat al existenței lor?

Sursa foto: Floraria Cochett

Comoditatea - cu fapta, cu vorba și cu gândul

Ne-am obișnuit să fim din ce în ce mai comozi. Avem o mașină, ustensilă sau aplicație care să facă totul pentru noi. În principiu nu e nimic grav în asta, atunci când e vorba de a rezolva rapid și eficient sarcini necesare, dar nu încărcate de vreun sens aparte, precum spălatul vaselor, instalatul unei țevi, sau altceva de genul. 

Problema apare însă în momentul în care această comoditate, uneori excesivă, se instalează și în modul în care comunicăm, ne exprimăm și gândim. Și din păcate, se pare că acest fenomen s-a instalat în toate aceste aspecte ale vieții nostre.  

Nu ne mai obosim să reținem data a naștere a persoanelor dragi, ne amintește reteua de socializare. Nu mai folosim energie în a merge și comunica direct cu o persoană, într-un cadru real, dinamizat de reacțiile spontane ale celuilalt,  învăluiți de încărcătura emoțională creata de discuția în sine și analizând limbajul non-verbal al interlocutorului. Trimitem pur și simplu un off-line, cu numărul potrivit de emoticoane și-am am scăpat de-o grijă! 

 

 

Cred că tot acestei comodități exagerate, i se datorează și tendința curentă de a gândi simplist, impartindu-i rapid pe cei din jur în categorii foarte generale și judecându-i în funcție de acestea. 

Suntem foarte ocupați (Dumnezeu știe cu ce, pentru că oricum nu facem concret mare lucru) și n-avem timp să ne facem o părere despre fiecare în parte, așa că aplicăm repede o ștampilă socio-profesională, pregătită dinainte: dacă e preot atunci sigur fură, dacă e doctor ia șpagă, dacă e profesor obligă elevii să vina la meditații, dacă e musulman atunci e terorist și tot așa. Efortul e similar cu cel de a da un clic, iar efectul e impresia că într-o clipă știm totul despre cel în cauza. 

Analizarea mai nuanțată a persoanelor si a situațiilor necesită timp, informații, implicare si efort intelectual, dar si rezultatul judecății noastre ar fi cu totul altul.

Pe măsura efortului ar fi și roadele: am ajunge la o înțelegere mai profundă și mai corectă a faptelor. Și mai ales la o înțelegere individuală, fundamentată pe argumente, nu am mai înghiți pe nemestecate toate stereotipiile congelate și încălzite la microunde, pe care ni le oferă media. 

Generalizările și categorisirile menționate mai devreme, funcționează aproape exclusiv în sens negativ. De ce!? Pentru că e mai simplu! A îndrăgi, a aprecia sau a iubi ceva sau pe cineva înseamnă obligatoriu a-l înțelege, a-i percepe sensurile și finețurile. Iar asta presupune implicare, deschidere și un pic de efort, ceea ce nu mai suntem dispuși să facem. E incomparabil mai facil să-i lipim fiecăruia o etichetă virtuală pe frunte și să-i ignorăm sau disprețuim pe toți; în egală măsură, ca să nu discriminăm pe nimeni!

În goana noastră am simplificat dramatic chiar și procedeele iubirii. În primul rând am pierdut sensul profund și aproape am renunțat la pleiada de gesturi frumoase, curtenitoare sau romantice, care ne făceau cândva viața atât de emotionanata. Cine mai are astăzi timp de cusut broderii sentimentale?! 

Dar mai ales nu mai considerăm necesar să facem vreun efort pentru ca relațiile noastre să meargă, fie ele de prietenie, profesionale sau de cuplu. Așteptăm cumva ca totul să decurgă bine de la sine, fără implicarea noastră, așa încât să fim fericiți. Fericirea trebuie să aibă cutie de viteze automată! 

Iar atunci când asta nu se întâmplă, așa cum nu mai mergem acum cu telefonul sau televizorul la reparat așa cum făceam înainte, ci îl aruncăm și cumpărăm altul, la fel facem și cu relațiile și partenerii. ‘’Nu ne potrivim’’---, ‘’Nu-i obligatoriu să fim prieteni/parteneri…’’

Deci ‘’Pa și să instalăm versiunea următoare!''

Ce am făcut pentru ca lucrurile să meargă, sau dacă am făcut ceva și mai ales cât de mult am fi avut de câștigat dacă ne-am fi străduit puțin, asta deja e altă discuție - una mult prea complicată…

La început de an

Aşa ca de început de an, discutam cu colegii, la masă, despre ce ne-am propus să realizăm în anul ce tocmai a început. Ca de obicei ne-am propus cu toţii, printre altele, să mâncăm mai puţin şi să ne antrenăm mai mult, dar nu asta mi s-a părut relevant, ci replica unei persoane. Mai în glumă mai în serios şi-a pus întrebarea retorica: ‘’Asta ne propunem în fiecare an şi niciodată nu reuşim, de ce oare ne mai propunem de fiecare dată?!’’.

Mi-a rămas această frază în minte şi am stăruit apoi asupra ei, incercând să gasesc un răspuns la această întrebare. Am ajuns la concluzia că pâna la urmă conteaza mai putin ce ne propunem şi dacă reusim sau nu să înfăptuim 100 % ceea ce ne-am propus. Important este faptul că o facem.  Pentru că aceasta demonstrează că ne dorim, că avem aspiraţii, că avem aşteptări de la noi inşine şi încrederea că putem realiza ceva ce este important pentru noi. Într-un cuvânt suntem vii.

Din varii motive, nu reuşim totdeuna să ducem la bun sfârşit planul initial sau nu avem succesul pe care l-am sperat, dar faptul că în continuare ne propunem un ţel, de multe ori acelaşi ca si în anii precedenţi, e o dovada a faptului că suntem stăruitori şi că nu ne lăsăm descurajaţi. Ştim în adâncul sufletului că până la urmă, cu încredere, rabdare şi perseverenta vom ajunge acolo unde ne dorim.

Aşa cum se spune, poate nu vom ajunge tocmai pana la Luna, dar tot vom fi călătorit printre stele. Şi primul pas, adesea şi cel mai greu de făcut, în această călătorie este să ne dorim s-o intreprindem. Renunţând să ne mai stabilim obiective obtinem certitudinea că nu vom realiza nimic. Pe cand, câtă vreme încă ne manifestam intenţia de a atinge un obiectiv atunci punem energie în planul visat şi suntem deci in miscare.

Aşa că vă doresc spor la stabilit rezoluţii de anul nou, la dat nastere unor noi vise în slujba cărora să vă puneti energia creatoare, speranţa şi motivaţia!

În loc de un an nou fericit, vă doresc un an nou in care să îndepliniţi tot ceea ce v-aţi propus pentru a vă face pe voi înşivă şi pe cei din jurul vostru mai fericiţi! 

Sursa foto: pcadvisor.co.uk