Ce este cel mai usor pe lume? Să cădem în extreme! Astfel dacă nu cu mult timp în urmă, înaintaşele nostre şi-ar fi dat şi viaţa pentru dreptul la un loc de munca, o viaţă petrecută şi în afara grijilor casnice, astăzi este intens promovată imaginea mamei casnice, femeia care odata ce devine mamă renunţă complet la viaţa, la pasiunile si la realizarile ei personale pentru a fi exclusiv mamă. Maternitatea devine un fel de mânăstire în care daca ai intrat, te lepezi de viata ‘’din lume’’. Pe scurt daca ai manichiura facută sau vorbesti despre locul tau de muncă, nu exclusiv despre scutece si biberoane atunci e clar că nu eşti o mamă bună.
Deşi nu ne face plăcere sa o recunoaştem, puii îşi vor lua zborul din cuib şi asta se va intâmpla mereu mai devreme decât ne-am aşteptat. Și atunci, gândind in perspectivă, peste 15-20 de ani (am facut un calcul şi nici măcar nu voi fi inspăimântator de bătrână atunci) când copilul pleaca, eu rămân cu un tricou marimea XL mirosind a mâncare, o casă dezinfectată în fiecare colt, un caiet întreg plin de retete, o căsnicie blazată demult şi nici un scop sau plan de viitor?! Mmm….sună bine, dar nu, mulţumesc!
În primul rând această renunţare completă nu e un lucru simplu, ci pentru cele mai multe un sacrificiu care în timp dă nastere la frustrări şi la momente regretabile în care apar reproşuri şi afirmatii gen: ‘’ m-am sacrificat atat pentru tine si tu acum…’’. Parinţii care trăiesc doar prin intermediul copiilor pun adesea asupra acestora o presiune foarte mare de a realiza tot ceea ce imagineaza ei, iar eventualele insuccese sau diferenţe de opinii şi alegeri dau naştere unei stări de frustrare generală si de neîncredere în capacitatile proprii din partea copilului. Iar asta nu o spun eu, ci psihologii si mărturiile adulţilor care au crescut în acest gen de familie.
În acelaşi timp, uităm adesea că pe langa afecţiune, hrană, educaţie etc noi le oferim (indiferent dacă realizăm sau nu) copiilor noştri un exemplu, primul şi cel mai important, în funcţie de care ei îşi stabilesc o serie de valori şi de aspiraţii. Dedicându-ma exclusiv si excesiv maternitaţii si neglijându-ma complet pe mine ca femeie, ca om, ca sotie şi alte multe roluri pe care le am, mă depersonalizez şi mă transform treptat, inclusiv in ochii copilului, într-o sclavă care are ca singur rol satisfacerea imediată a nevoilor lui, mai mult sau mai putin reale şi urgente. Sincer vă spun că nu mi-aş dori ca fiica mea, vazându-mă pe mine, să aibă ca principal ideal in viaţă găsirea celui mai eficient detergent şi cresterea propriilor copii după litera unei cărti, fără a trece nimic prin filtrul propriu. Și nici varianta opusă, în care ea mă considera complet nedemnă de luat exemplu şi incapabilă să înteleg şi să discut cu ea aspiraţiile ei personale şi profesionale, nu mă încantă cu nimic mai mult.
Cu alte cuvinte, îmi doresc şi mă simt datoare să fiu pentru copilul meu, pentru mine şi pentru cei din jurul meu, mai mult decat femeia aceea care alăpteaza veşnic, reuşeşte cea mai complicată prăjitură şi spală cele mai albe şosete.
Consider că pentru a deveni adulţi integri şi de succes, copii nu au nevoie de sclavi, ci de modele, de oameni care sa le insufle valori, aspiraţii inalte şi care sa le deschidă drumuri, sa-i motiveze şi să reprezinte dovada vie şi palpabilă a faptului că dacă se vrea se poate reuşi, indiferent cat de greu ar fi.
Ajunsă la varsta maturitaţii, realizez că cea mai mare parte a ceea ce sunt astăzi o datorez modelelor feminine din familia mea: mama si bunica si nu-mi doresc nici o secundă ca ele să fi stat acasă sau să fi renuntat la ceva ce le defineste pentru mine. Nu cred că am fost crescută după vreo carte modernă de parenting scrisă de un psiholog american şi nu-mi amintesc şi nici nu-mi pasă dacă am mâncat vreodată cartofi prajiti de doua ori in cursul aceleeaşi săptămâni. Știu însă că mi-au fost insuflate independenţa, curajul de a lua hotarâri în nume propriu, de a lupta şi de a realiza ceea ce-mi doresc, am văzut cât de importante sunt eleganta şi feminitatea, am invăţat ce inseamna seriozitatea şi responsabilitatea. Și asta nu pentru că mi le-ar fi spus ele in termeni sofisticaţi, ci pentru că le-am vazut efectiv trăind zi de zi, asumându-şi cu curaj diferite roluri şi trecând cu graţie de la unul la altul.
Departe de mine ideea de a promova imaginea unui parinte egoist! Dragostea necondiţionată faţă de copii şi faptul că ei sunt totdeuna prioritari rămân nestrămutate. Pledez însă pentru faptul că, deşi devenim mame şi asta ne ocupă mult timp şi energie, noi rămânem in continuare femei, soţii şi nu numai şi avem nu numai dreptul dar şi obligaţia de a nu neglija aceste aspecte. E greu să jonglezi in acelaşi timp cu biberonul, cu oja, cu tastatura şi cu multe altele, dar cu puţin efort şi un pic de ajutor uneori, reuşim să păstrăm un echilibru şi să avem realizări şi implicit mulţumiri pe mai multe planuri, ceea ce se dovedeşte benefic atât pentru noi personal cat şi pentru cei de lânga noi, inclusiv pentru dezvoltarea copiilor.
Evident că fiecare persoană e liberă să aleagă in functie de ceea ce i se potriveşte, ce o multumeşte, şi de ceea ce îi permite contextul, pentru ca nu totodeuna putem alege, dar cred că inainte de a face o alegere e bine să vezi ambele feţe ale medaliei, să analizezi toate argumentele, să gândesti pe termen lung şi apoi să alegi ceea ce consideri şi ce simţi tu că este cu adevarat mai bine, facând doar compromisurile pe care le consideri necesare şi cu care poţi trăi, nu cele promovate de o modă trecătoare şi de persoane care te judeca nefondat.
Sursa foto: FotoPassion
