Privesc
neincrezatoare la calendarul care se incapataneaza sa-mi arate ca au trecut mai
bine de 5 ani de cand am parasit Romania, lansandu-ma in aventura de a
experimenta civilizatia nord-europeana. Nu
se poate, n-au cum sa fie deja atatia ani! Prea a trecut repede timpul! Dar
eu sunt pur sentimentala pe cand el functioneaza matematic, pe baza de
cifre….asa ca nu am argumente solide si ma las pana la urma convinsa ca e asa
cum arata el. Si fiind vorba de o cifra, daca nu rotunda, macar cumva mai
insemnata, incerc sa trag o serie de concluzii, sa sintetizez coerent o parte
dintre experientele si invatamintele sedimentate de-a lungul acestor 5 ani:
1. Oricat de mare ar parea aceasta provocare si oricat de inspaimantator
este la inceput necunoscutul, in timp se dovedeste ca efortul a meritat pentru
ca experienta acumulata este complexa si extrem de prolifica in a te imbogati
mental si sufleteste. Interactiunea cu oameni, principii si stiluri de viata
diferite iti largeste enorm orizonturile si iti nuanteaza viziunile, iar
sentimentul de reusita in a te fi reconstruit si reechilibrat intr-un mediu
complet diferit este inegalabil.
2.
Oamenii sunt tot oameni,
indiferent de nationalitate, religie, culoare etc si sunt animati de acelasi pasiuni,
de aceleasi bucurii simple, au temeri similare si aflati intr-un context comun
comunica, colaboreaza, rezoneaza unii cu altii si se sprijina reciproc, total
independent de factori socio-culturali sau politici. In spatele fiecaruia exista o drama, o poveste,
un vis, sperante si dezamagiri nesperat de asemanatoare.
3. Invidia si barfa sunt absolut universale, nu au nici pe departe
specific mioritic, asa cum credeam candva. Dar si un vin bun sau o prajitura de casa cu
ciocolata sunt pretutindeni la fel de apreciate, nu le refuza nimeni niciodata.
4. Desi in anumite momente din viata cei de la care asteptai sprijin
necondionat, fiindu-ti rude sau prieteni te-au dezamagit profund, constati insa
cu stupoare ca se gasesc uneori in momentele grele oameni, complet straini
initial de tine sau de cultura ta, care sa te sprijine, sa te priveasca cu
incredere si sa-ti ofere o sansa atunci
cand ai mai mare nevoie de ea, oameni care nu te cunosc, care nu au nici o
obligatie, pentru care nu ai facut niciodata nimic, dar care sunt cu toate acestea
pregatiti si dispusi sa-ti intinda o mana de ajutor atunci cand te astepti mai
putin.
5. M-am luptat o destul de lunga perioada cu sentimentul de dezradacinare:
nu mi-am negat niciodata originile si valorile dar am aderat cu inima deschisa
la acele metode si principii norvegiene pe care le-am considerat superioare. Astfel am
sfarsit prin a ma intreba carei tari apartin eu de fapt sufleteste si primul
raspuns care mi-a venit in minte a fost ‘’niciuna’’, pentru ca nu ma pot
identifica exhaustiv cu niciuna dintre ele. Am realizat abia mai tarziu ca
decat sa sufar ca nu mai am o tara a mea, mai degraba
ar trebui sa ma bucur ca de fapt eu am doua.
La aceasta din urma mai lucrez inca…
Fotografie: Dan Tutui
