Dragobetele saruta fetele !

Astazi, romanii celebreaza Dragobetele, sarbatoare populara a bucuriei, dragostei si fertilitatii, semnificand totodata si venirea primaverii. Dragobetele este o sarbatoare exclusiv romaneasca, celebrata pe 24 februarie sau in unele locuri pe 28 februarie, 1, 3 sau chiar 25 martie. Sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul romanesc al sarbatorii Valentine's Day, sau ziua Sfantului Valentin, sarbatoare a iubirii si casatoriei. Traditia se pastreaza cu precadere in sudul si sud-vestul Romaniei.

Dragobetele are rădăcini foarte vechi, fiind sărbătorit chiar de pe timpul dacilor, după cum se precizează în volumul ‘’Tradiții și obiceiuri românești’’. Pentru daci, Dragobetele era o divinitate asemenea lui Cupidon al romanilor și Eros, al vechilor greci. Dragobetele, numit și Năvălnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în casă și în suflet. Exista o legenda potrivit careia el este fiul Babei Dochia si cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică.

Traditia spune ca in ziua de Dragobete fetele si flacaii, imbracati de sarbatoare, se intalneau in fata bisericii si plecau sa caute flori de primavara. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar in jurul lor tinerii stateau si vorbeau. La ora pranzului, fetele se intorceau in sat alergand, obicei numit zburatorit, urmarite de cate un baiat. Daca baiatul era iute de picior si o ajungea, iar fata il placea, il saruta in vazul tuturor. De aici, se pare, provine expresia Dragobetele saruta fetele!. Sarutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ti afisa dragostea in fata comunitatii. Parintii aflau adesea cu aceasta ocazie care sunt simpatiile fiilor sau fiicelor lor si respectau logodna virtuala chiar daca nu erau totdeauna pe deplin multumiti de ea, iar rudele si venicii cautau sa afle in aceasta prima zi de primavara care vor fi nuntile ce vor avea loc in toamna.

Fetele mari obisnuiau sa stranga de cu seara ultimele ramasite de zapada, numita zapada zanelor, iar apa topita din omat va fi folosita pe parcursul anului pentru infrumusetare si pentru descantece de dragoste. In plus, se spune ca barbatii nu trebuie sa le supere pe femei, sa nu se certe cu ele, pentru ca altfel nu le va merge bine in tot anul.

Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Data de 24 februarie însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezește, păsările își caută cuiburi iar omul participă și el la bucuria naturii. Astfel in ziua de Dragobete, nu se sacrificau animale, pentru a nu strica rostul imperecherilor.


Fotografie, surse si detalii :

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete 

http://salut-trecut.com/  

http://www.traditii.ro/dragobete.php?nr_articol=30 

http://www.cotidianul.ro/dragobete-patron-al-dragostei-si-al-bunei-dispozitii-232662/  

 

Din dragoste...

Fie ca alegem sa sarbatorim Valentine’s day, fie ca preferam Dragobetele, sau chiar pe amandoua, ori militam impotriva acestor sarbatori, laitmotivul lunii februarie ramane indubitabil dragostea. In spiritul undei de iubire care ne da astfel tuturor tarcoale in aceasta perioada, mi-am propus sa abordez si eu acest subiect.

Imi voi rezerva insa dreptul de a ma tine la distanta de avalansa de ursuleti de plus, declaratii siropoase fara fond si sexualitate ieftina, lipsita de suport afectiv si ultrapromovata in ultima vreme sub falsa titulatura de ''dragoste''.

Voi scoate insa de la naftalina fata aceea a iubirii mai putin vazuta in zilele noastre- dragostea sincera, profunda, altruista. Rabdatoare, desi greu incercata. E vorba de dragostea aceea care in primul rand ofera, nu asteapta sa primeasca, care lupta, se jertfeste, dragostea care nu cade niciodata.  O perspectiva mai putin fardata (ca sa nu spun siliconata) si implicit mult mai putin atragatoare in contextul maratonului contemporan dupa facilitate si comfort, dar incomparabil mai profunda, complexa si roditoare, care inca si-ar mai putea gasi reverberatii in sufletul nostru daca am fi dispusi sa o scoatem de sub valul uitarii si motivati sa credem in ea si sa-i oferim noi valente.

Povestirea de mai jos reflecta perfect aceasta perspectiva profunda si cred ca e graitoare prin ea insasi.

"Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubea foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.
Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.
Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…
In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…
- "Care incercare?" intreba nelinistit barbatul.
- "Inca nu ai aflat?... sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat." Raspunse prietenul trist.
Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…
Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.
Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!
Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…" 


Sursa povestirii